Cultura de anghinare

Anghinarea se cultivă atât ca legumă, cât şi ca plantă medicinală. De la această plantă se consumă receptacolul, inflorescenţa şi baza bracteelor, care sunt cărnoase şi au o valoare nutritivă ridicată. Uneori se consumă şi nervura princi­pală a frunzelor, care, în stare etiolată este fragedă, cu gustul asemănător peţiolului de cardon.

Deşi este o plantă perenă, anghinarea se poate comporta în cultură ca anuală, bienală, trienală. Specia prezintă sensibilitate la temperaturile scăzute. Plantele sunt distruse la 0°C şi ca urmare, în condiţiile din ţara noastră, trebuie luate măsuri de protejare prin acoperirea plantelor cu paie, frunze, pleavă sau prin muşuroire. Faţă de umiditate nu este pretenţioasă, totuşi seceta prelungită depreciază cali­tatea producţiei. Este o specie legumicolă foarte preten­ţioasă faţă de sol, preferând terenuri pro­funde, fertile, bine structurate, fără exces de umiditate. Cele mai bune sunt solurile nisipo-lutoase, bogate în humus, cu umi­ditate suficientă. Nu sunt bune solurile calcaroase sau cu exces de umiditate.

Anghinarea se înmulţeşte, mai ales, vegetativ prin drajoni, şi mai rar prin seminţe, deoarece materialul obţinut prin însămânţare este neuniform. Terenurile pentru cultura de anghinare trebuie să fie plane şi bine nivelate în vederea evitării excesului de umiditate. Premergătoarele potrivite sunt plantele legumicole prăşitoare sau din familia leguminoase. La fertilizarea de bază se adminis­trează cantităţi mari de îngrăşăminte or­ganice şi chimice (40 t/ha gunoi de grajd, 600 kg/ha superfosfat şi 200 kg/ha sare potasică), iar încorporarea are loc odată cu arătura adâncă de 30 cm. Înaintea plantării se execută mode­larea terenului în brazde înălţate de 50 cm lăţime la coronament.

Cultura înfiinţată prin drajoni este preferată de majoritatea cultivatorilor deoarece elimină multe neajunsuri. Drajonii pentru plantat trebuie să fie sănătoşi, bine dezvoltaţi, cu cât mai multe rădăcini şi o porţiune de rădăcină din planta mamă. Înaintea plantării drajonii se faso­nează (scurtarea rădăcinilor prea lungi şi a frunzelor). Plantarea are loc imediat după re­coltarea drajonilor, în şănţuleţe deschise mecanizat pe mijlocul brazdei înălţate, la o adâncime de 10 – 12 cm, realizându-se între rânduri distanţa de 96 cm, iar între plante pe rând distanţa de 50 – 60 cm. În cursul perioadei de vegetaţie se aplică 3-5 praşile şi se irigă astfel încât umiditatea solului să nu scadă sub 65% din capacitatea de câmp pentru apă. Fertilizarea fazială se aplică de două ori anual (primăvara, înaintea pornirii în vegetaţie şi apoi în perioada înfloritului), administrându-se doze de 100 kg/ha azo­tat de amoniu). Pe lângă respectarea strictă a rotaţiilor în cadrul asolamentului, în cazul atacului unor boli sau dăunători se fac stropiri cu preparate specifice, având grijă ca solu­ţiile să nu ajungă pe inflorescenţe.

Inflorescenţele de anghinare se recol­tează eşalonat, pe măsura ajungerii lor la maturitatea comercială, adică atunci când au dimensiunile maxime specifice soiului, fără ca bracteele să se răsfire. În condiţiile din România, recoltările încep cel mai timpuriu la sfârşitul lunii mai, frecvent în iunie, şi durează până în septembrie, chiar octombrie. Începutul şi durata recoltării depind de precocitatea soiului şi zona de cultură. Capitulul se taie cu cuţite bine ascuţite sau cu foarfece, împreună cu o porţiune de peduncul de aproximativ 10 cm, necesară manevrării în timpul sortării şi ambalării. În primul an de cultură se recoltează capitulele doar de la plantele mai vigu­roase şi se obţin aproximativ 40.000 – 50.000 capitule/ha (7 – 10 t/ha), însă la culturile din anul doi sau trei se pot obţine 80.000 – 90.000 capitule (12 – 15 t/ha). Păstrarea este posibilă 2-4 zile în în­căperi răcoroase.