Tehnologia agricolă aplicată pe solurile saline şi alcaline

Solurile saline şi alcaline, în procesul de producţie agricolă mai poartă numele de sărături sau soluri sărăturoase. În ţara noastră ocupă o suprafaţă de circa 250.000 ha, cele mai mari suprafeţe întâlnindu-se în Câmpia din vestul ţării, în Câmpia Română, în Lunca Dunării şi luncile unor râuri interioare (Olt, Jiu, Siret etc.) în Depresiunea Jijia-Bahlui, în Podişul Moldovei, în zona litoralului Mării Negre şi sub formă de insule în Câmpia Transilvaniei.

Solurile sărăturoase au proprietăţi fizice, chimice şi biologice nefavorabile pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor, fapt pentru care, în vederea luării lor în cultură, sunt necesare măsuri agrotehnice diferenţiate. Aceste soluri sunt în general compacte, cu o coeziune mare şi o permeabilitate foarte redusă pentru apă şi aer. Datorită capacităţii de hidratare foarte mare a Na+, volumul solului prin îmbibare cu apă creşte mult, iar dacă solul se usucă volumul lui scade proporţional şi se formează crăpături mari. Solurile saline şi alcaline conţin cantităţi mari de săruri uşor solubile. Cele mai dăunătoare dintre aceste săruri sunt: Na2CO3, NaCl, Na2SO4, MgCl2, MgSO4, care nu pot fi suportate decât de un număr restrâns de plante adaptate.

Activitatea microorganismelor pe sărături este mult stânjenită datorită influenţei negative exercitate de sărurile din soluţia solului asupra însuşirilor fizice şi chimice ale protoplasmei microorganismelor. Toate aceste însuşiri fac ca solurile saline şi alcaline să fie slab productive până la neproductive.

Pe sărături se pot cultiva plante care rezistă la concentraţii mari de săruri şi la secetă, precum şi plante cu o perioadă scurtă de vegetaţie care se dezvoltă în perioada când solul conţine mai multă umiditate. În general, plantele nu se pot dezvolta în solurile saline a căror soluţie are o presiune osmotică ce depăşeşte 10-12 atmosfere. Efectul negativ al sărurilor asupra plantelor depinde însă nu numai de concentraţia soluţiei, ci şi de natura sărurilor. Astfel, ionii de clor sunt mai toxici pentru plante decât cei de sulf, ionii de magneziu mai toxici decât cei de calciu sau sodiu, iar cei de bor au efect nociv în special asupra pomilor fructiferi. Toleranţa plantelor la săruri este în funcţie de faza de vegetaţie, climă, concentraţia sărurilor, raportul între diferiţi ioni, textura solului, regimul hidric al solului etc.

Pe solurile saline şi alcaline trebuie să se acorde o atenţie deosebită amendamentelor, fără de care îngrăşămintele nu pot avea efectul scontat. Atât amendamentele cât şi îngrăşămintele urmăresc sporirea productivităţii solurilor sărăturate.

Pentru ameliorarea solurilor saline şi alcaline, cu excepţia solodiilor şi solurilor solodizate, se folosesc amendamente gips (CaSO4 + 2H2O). În urma reacţiilor de schimb rezultă Na2SO4, o sare cu reacţie alcalină mai redusă decât Na2CO3, şi totodată foarte solubilă, putând fi eliminată uşor cu apa de spălare. Întrucât gipsul este folosit în cantităţi mari în industrie, amendamentul cel mai utilizat în prezent este fosfogipsul, deşeu de la fabricile de îngrăşăminte cu fosfor şi acid sulfuric, cu următoarea compoziţie chimică: 75-80% CaSO4+2H2O; 5-8% P2O5. Se administrează în doză de 10-20 t/ha, după efectuarea arăturii cu care se încorporează gunoiul de grajd. Fosfogipsul se împrăştie la suprafaţă şi se introduce în sol prin discuire. Fosfogipsul contribuie la desalinizarea solului şi în acelaşi timp se îmbunătăţeşte permeabilitatea acestuia pentru apă şi ca urmare se măreşte capacitatea de înmagazinare a apei accesibile plantelor.

Alături de amendamente, îngrăşămintele organice au un rol important în îmbunătăţirea proprietăţilor fizice şi biologice. Dintre îngrăşămintele organice importanţă deosebită prezintă gunoiul de grajd şi îngrăşămintele verzi. Gunoiul de grajd contribuie la creşterea conţinutului de materie organică, la ameliorarea structurii, la îmbunătăţirea porozităţii, reducerea alcalinităţii şi stimularea activităţii microbiologice. CO2 care se degajă în timpul descompunerii gunoiului, împreună cu apa formează acid carbonic, care reduce alcalinitatea solurilor sărăturate, favorizând în acelaşi timp anumite procese de transformare chimică a materiei minerale. Gunoiul de grajd se administrează în doze mari, 40-50 t/ha, care se încorporează în sol cu arătura de bază.

Ca îngrăşăminte verzi se pot cultiva: sulfina, floarea soarelui şi sorgul. Fertilizarea cu îngrăşăminte verzi se asociază cu îngrăşăminte chimice. Dintre îngrăşămintele chimice se recomandă în primul rând cele cu azot şi dintre acestea sulfatul de amoniu. Acest îngrăşământ este fiziologic acid, astfel că radicalul SO4 rămas în sol în urma folosirii azotului amoniacal, formează cu sărurile din sol sulfaţi, care sunt solubili şi pot fi spălaţi de către apa din precipitaţii. În condiţii de neirigare şi pe soluri unde s-au aplicat amendamente se recomandă 200-300 kg/ha sulfat de amoniu, iar în condiţii de irigare doza trebuie să fie mai mare, ajungând până la 500 kg/ha. Azotatul de amoniu are o reacţie fiziologic neutră încât poate fi folosit atât pe soluri saline cât şi alcaline. Îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu administrate singure nu aduc sporuri de producţie pe solurile sărăturoase. În cazul folosirii fosfogipsului ca amendament nu mai este necesară fertilizarea cu îngrăşăminte cu fosfor.

Pe sărături este necesar să se întreprindă o serie de lucrări de îmbunătăţiri funciare dintre care amintim: nivelarea şi amenajarea terenurilor pentru efectuarea lucrărilor ameliorative, spălarea sărurilor, irigarea ş.a.m.d. În urma efectuării lucrărilor de drenaj se intensifică scurgerea apelor freatice şi a soluţiilor saline spre drenuri, asigurându-se astfel colectarea şi evacuarea apelor freatice şi a soluţiilor de sol mineralizate. Prin nivelare se mobilizează solul, se mărunţesc bulgării, se omogenizează fertilitatea şi se îmbunătăţesc condiţiile pentru infiltrarea uniformă a apei pe profilul solului. Prin lucrările de spălare se urmăreşte reglementarea regimului salin al solurilor. Lucrările de îngrijire, care contribuie la afânarea solului, prezintă o importanţă sporită faţă de alte soluri, dat fiind tendinţa de tasare şi de formare a crustei.