Zona climatică forestieră de mare importanţă pentru agricultură

Zona climatică forestieră în ordinea creşterii altitudinii reliefului cuprinde trei subzone: a stejarului, a fagului și a coniferelor. Dintre acestea primele două prezintă importanţă pentru agricultură.

Subzona stejarului, numită şi subzona forestieră cu veri calde se învecinează pretutindeni cu zona de silvostepă. Se întinde în centrul Câmpiei Dunării, la vest de zona de silvostepă, continuându-se apoi sub forma unor fâşii spre vestul ţării. În Banat se găseşte mai ales în judeţul Timiş, pe câmpia înaltă şi în regiunea colinară, apoi spre nord sub forma unei fâşii. În Transilvania înconjoară zona de silvostepă ca un inel, în Moldova se închide între Prut şi Siret sub formă de fâşii, iar în Dobrogea este răspândită sub formă de insule. În această subzonă cad anual 600-650 mm precipitaţii, iar temperatura medie anuală este cuprinsă între 9-10,5oC.

Subzona fagului, numită şi subzona forestieră cu veri reci se întinde în zona dealurilor şi câmpiilor submontane. Precipitaţiile atmosferice depăşesc 650 mm ajungând până la 1000 mm, iar temperatura medie anuală variază între 8-9,5oC.

În subzona forestieră cu veri calde tipul caracteristic de sol este solul brun-roşcat de pădure, cu excepţia zonei corespunzătoare din Moldova şi Transilvania unde se întâlnesc soluri brune şi cenuşii de pădure. Se mai întâlnesc soluri brun-roşcate podzolite, lăcovişti, vertisoluri, rendzine, soluri aluvionare etc. În subzona forestieră cu veri reci tipurile caracteristice de sol sunt podzolurile argiloiluviale, solurile pseudogleice şi solurile brun podzolite. Se mai întâlnesc rendzine, soluri aluviale, lăcovişti, soluri turboase.

Solurile brun-roşcate pe măsura podzolirii şi pseudogleizării prezintă proprietăţi fizice şi fizico mecanice din ce în ce mai puţin favorabile, care se reflectă în regimul de apă şi aer al solului. Chiar dacă clima este mai umedă, asigurarea culturilor cu apă constituie uneori o problemă şi în zona solurilor brun-roşcate. Întrucât aceste soluri sunt mai puţin permeabile, în special cele podzolite, şi deoarece relieful prezintă denivelări, apa din precipitaţii pătrunde numai în stratul superior al solului, uneori stagnează la suprafaţă fiind supusă pierderii prin evaporare. Din această cauză, lucrările solului trebuie făcute în aşa fel încât să permită atât pătrunderea apei în sol cât şi micşorarea pierderilor prin evaporare.

Solurile cenuşii, cu toate că au proprietăţi fizice inferioare cernoziomurilor levigate, asigură o mai bună aprovizionare a plantelor cu apă deoarece sunt situate în zone mai umede. Pe aceste soluri o atenţie deosebită trebuie acordată adâncimii la care trebuie să se efectueze arăturile, pentru a nu scoate la suprafaţă material mai puţin fertil din stratul subarabil. Pentru mobilizarea stratului arabil se va folosi un subsolier sau se vor face arături fără întoarcerea brazdelor.

Solurile brune deşi nu au proprietăţi fizice şi fizico-mecanice dintre cele mai bune, fiind situate în zone umede, asigură o bună aprovizionare cu apă a plantelor. Pe aceste soluri se poate realiza îmbunătăţirea regimului aerohidric exclusiv prin măsuri agrotehnice prin afânare adâncă sau scarificări, lucrări ce se execută periodic, la un interval de timp mai mare sau mai mic în funcţie de condiţiile concrete precum şi de eficienţa acestora.

Solurile podzolice argilo-iluviale prezintă proprietăţi fizice şi fizico-mecanice mai nefavorabile decât solurile precedente. Afânarea acestor soluri se face prin lucrări mecanice şi arături cu sau fără întoarcerea brazdei. Afânarea solurilor argilo-iluviale trebuie făcută cu discernământ deoarece, efectuată fără a ţine cont de anumite principii poate duce la rezultate contrarii scopului urmărit, apărând fenomenul băltirii apei. Afânarea adâncă prin desfundare totală cu întoarcerea brazdei se poate efectua pe solurile podzolice de luncă, cu orizonturi mai grele la suprafaţă, aşezate pe straturi mai uşoare, care conţin nisip şi pietriş. Prin spargerea cu plugul de desfundat a hardpanului argilos de sub orizontul arabil se asigură trecerea apei în straturile inferioare, evitându-se în felul acesta fenomenul băltirii.

În cazul solurilor argilo-iluviale grele, aşezate pe podişuri, platouri şi terase, deoarece în subarabil se acumulează compuşi nocivi pentru plante (oxizi de fier şi mangan, oxizi de aluminiu etc.) nu se recomandă afânarea adâncă prin desfundarea totală cu întoarcerea brazdei. În acest caz se vor executa lucrările de subsolaj, folosind pluguri de desfundare fără cormană. Lucrările de afânare trebuie executate astfel încât să asigure înmagazinarea apei în sol, fără a crea exces de umiditate şi fără a aduce la suprafaţă materiale nedorite.