Prof. univ. dr. ing. dr.h.c. MIHAI BERCA
Istoricește vorbind, evoluția în spațiu și timp a ecosistemelor naturale a fost una extrem de defavorabilă și a rămas ca atare.
În Fig. 1 am alcătuit o diagramă a evoluției acoperirii solului României cu diferite ecosisteme naturale. Cercetarea este efectuată pe perioada 1780-2020 și se folosește de o serie de surse publicate – teze de doctorat, articole științifice, studii oficiale etc.
Dacă luăm în seamă modelul de interpretare al lui Whittaker (1953), pe care l-am citat și cu alte ocazii, putem face câteva precizări.
- În perioada 1780-1880, adică în primii 100 de ani de observații, dinamica decăderii ecosistemelor era nesemnificativă, iar natura, în ansamblu, era caracterizată ca fiind foarte echilibrată, cu o acoperire medie de 70% a suprafețelor, fie cu păduri de arbori sau cu arbuști, grupă din care face parte și cătina. Începând cu 1880, prin intensificare agriculturii, mai ales în sudul țării, dar și prin demararea economică, fenomenele de ardere s-au intensificat, odată cu folosirea cărbunelui și petrolului. Imediat după aceea, în perioada 1900-1950, defrișările au luat amploare, continuând până în zilele noastre.
- Acestei ultime perioade, Whittaker (1953) îi spune o natură în flux discontinuu și este considerată o nouă paradigmă în raport cu exploatarea ecosistemelor. La nivelul anului 2020, acoperirea solului românesc cu ecosisteme naturale a scăzut la 25% și pe alocuri chiar sub acest procent, din cauza defrișărilor intensive la nivelul domeniului forestier. Fenomenul continuă și astăzi și devine periculos prin favorizarea degradării solului și a modificărilor fizice și chimice atmosferice, însoțite de grave modificări climatice.
În aceste condiții, cătina albă a rămas una dintre cele mai consecvente plante în zona protecției solului și a ecosistemelor în general. Forța de conservare a solului de către cătină este de 3-5 ori mai mare decât a oricărui alt arbust din zona ei de creștere. Pentru a demonstra aceste afirmații, prezentăm Fig. 2 și Fig. 3.
În fotografia din Fig. 2 solul este dominant acoperit cu cătină, mai ales în partea de jos. Se observă că eroziunea lipsește în întregime. În Fig. 3 panta este acoperită dominant cu arbuști de fag și alun și se poate observa că aceștia au fost smulși din sol de apă, iar fenomenul de deplasare a solului s-a declanșat cu mare intensitate și volum.
Alte două fotografii sunt efectuate pe valea Râului Dâmbovița, mai exact în zona Malu cu Flori (Fig. 4 și Fig. 5), din care observăm următoarele:
- Din Fig. 4 reiese că toate suprafețele acoperite cu cătină nu lasă loc pentru instalarea eroziunii, ele indicând de la distanță un posibil model de protecție a eroziunii carstice cu ajutorul acestei valoroase plante.
- Fig. 5 evidențiază faptul că, pe suprafețele mai puțin expuse, plantele formează asociații arboricole, cu un mare efect asupra solului și ecosistemului, la nivel general.
Forța de conservare și reținere a solului de către cătină se datorează, în primul rând, dezvoltării rizomilor foarte puternici și durabili de la suprafața solului. Ei cresc paralel cu solul, la 20-25 cm adâncime (Fig. 6 și Fig. 7), iar la vârsta de 4 ani grosimea rizomilor este la fel de mare ca cea a tulpinii arbustului. În plus, rizomii speciei de cătină, la fel ca și cei ai altor specii asociate (alun, arin, salcâm), formează pe rădăcinile lor asociații fixatoare de azot cu anumite genuri de Frankia, care nu sunt bacterii, ci actinomicete.
Începând cu cel de-al patrulea an de cultură, asociația simbiotică aduce în sol o cantitate de azot care poate ajunge la 180 kg/ha. Cea mai mare cantitate de azot (circa 75%) se acumulează în intervalul mai-iulie. Pentru alte specii de plante și îndeosebi pentru gramineele perene, azotul constituie o excelentă sursă de atracție și nutriție. Împreună cu cătina ele formează un strat compact, nedetașabil de către apă, extrem de rezistent pe termen lung și cu efecte deosebite în păstrarea pantelor și a solurilor de pe ele.
Această constatare a inspirat cercetătorii (Robescu V.O., de exemplu) să elaboreze modele de culturi specifice pentru protecția pantelor (vezi Fig. 8-14).
Un asemenea model alcătuit din cătină este de zeci de ori mai rezistent decât orice altă construcție antropică, fie ea alcătuită din betoane sau alte materiale de construcție. Pentru informarea cititorului, afirmăm că primele plantații de cătină din România au fost realizate de silvicultori, special pentru fixarea și valorificarea solurilor expuse degradării, cu precădere în zona colinară a țării sau pentru fixarea nisipurilor mișcătoare din Delta Dunării (cătinișurile de la Letea, Cordon, Sfântu Gheorghe etc.).
Despre cătină și albine
Polenul de cătină, prin însușirile lui extrem de valoroase, inclusiv pentru albine, este foarte căutat și colectat. Oferim spre exemplificare tot cercetarea din localitatea Malu cu Flori – județul Dâmbovița. Aici, de regulă stupii sunt transportați în plantațiile de meri pentru polenizare, dar în zonă există și multă cătină, după cum am arătat anterior. Deși densitatea merilor este mult mai mare, cantitatea de polen colectată de albine de la cătină a fost de 4,4 ori mai mare decât cea de la meri (Robescu V.O., 2009).
Atât mierea, cât și polenul recoltate de la cătină au valori fitoterapeutice mult mai ridicate decât cele provenite de la alte plante. Din aceste motive, în plantațiile de cătină înființate, stupii sunt în permanență acolo pe perioada înfloritului, de cele mai multe ori fiind deținuți chiar de proprietarul plantației, astfel încât să beneficieze chiar el de aceste produse apicole superioare.
Bibliografie
- Robescu V.O., 2009. Modele privind managementul reconstrucției de mediu în bazinul superior al Râului Dâmbovița. Ed. Ceres, București.
- Whittaker R.H., 1953. A consideration of climax theory: the climax as a population and pattern. Ecological Monographs, vol. 23, nr. 1, pag. 41-78.