Bama (Hibiscus esculentus) este originară din Asia de Est şi s-a răspândit şi în Europa. În prezent, cele mai mari suprafeţe se cultivă în Asia, în Grecia şi Turcia şi în alte ţări sud-europene, dar şi în Marea Britanie. De la plantă se întrebuinţează fructele (capsule) tinere, în stare verde, înainte de a ajunge la maturitatea fiziologică. Acestea sunt cu atât mai gustoase şi mai fragede, cu cât se recoltează mai tinere. Capsulele se pot conservă simple sau împreună cu alte legume. Bamele se cultivă numai în câmp, în ogor propriu și se încadrează bine în asolament.
Hibiscus esculentus este o plantă anuală care creşte până la 2 m înălţime. Frunzele au 10-20 cm lungime şi sunt late, palmate, având 5-7 lobi. Florile au un diametru de 4-8 cm, cu 5 petale gălbui, adesea cu o pată roşie la baza fiecărei petale. Fructul este o capsulă verde şi păroasă cu lungimea de 8-20 cm şi conţine numeroase seminţe.
Bamele sunt considerate plante cu cerinţe ridicate faţă de majoritatea factorilor de mediu, comparativ cu condiţiile naturale de la noi din ţară (zona temperată). Bamele sunt specii tipice climatului tropical şi subtropical umed. Din această cauză cultura nu s-a extins în zonele tem¬perate, decât într-o măsură mai mică.
Bamele au pretenţii ridicate de temperatură, în sensul că procesele fiziologice se desfăşoară la temperaturi relativ mari, faţă de alte specii. Germinarea se declanşează după ce în sol se realizează cel puţin 15°C, iar temperatura optimă pentru creştere şi dezvoltare se încadrează în limita a 28-35°C. Sub 14-15°C, plantele îşi încetează activitatea metabolică, iar la 0°C chiar pot să piară.
Apa este un factor faţă de care bamele manifestă pretenţii moderate datorită sistemului radicular puternic dezvoltat. Dar plantele cresc, se dezvoltă şi realizează producţii ridicate, numai dacă nevoile de apă sunt satisfăcute la nivel optim. În primul rând nu suportă seceta prelungită, care, la nivelul ridicat al temperaturii mediului, determină reducerea asimilaţiei şi îmbătrânirea sistemului radicular. În mod deosebit, irigarea este necesară atunci când plantele sunt sensibile la secetă, adică la începutul vegetaţiei sau în faza de fructificare.
Bamele au cerinţe foarte mari faţă de lumină pe durata întregii perioade de vegetaţie, dar mai ales în perioada înfloritului şi polenizării. Cultura de bame realizează recolte mari numai pe soluri de foarte bună calitate. Acestea trebuie să fie în primul rând fertile, bogate în humus şi elemente nutritive, să aibă o textură mijlocie (argilo-nisipoasă sau luto-nisipoasă), să fie profunde, cu o structură bună, care să le confere permeabilitate pentru apă şi aer şi să se încălzească uşor. Bamele nu suportă terenurile grele, umede şi reci. Solurile recomandate pentru bame trebuie să aibă următorul conţinut: humus 5-7%, azot total 0,14-0,20%, fosfor mobil 22–26 mg/100 g sol şi potasiu schimbabil 31-41 mg/100 g sol. Plantele suportă foarte bine aplicarea îngrăşămintelor organice, de aceea, în anul I de cultură se administrează gunoi de grajd (30 t/ha). Excesul fertilizării cu azot sensibilizează plantele la boli, întârzie cultura şi recolta şi poate mări conţinutul capsulelor în nitraţi (până la 2.000 mg/kg).
Cultura de bame se realizează în câmp, ca succesivă principală după unele verdeţuri (salată, spanac, ceapă, stufat etc). Ca plante premergătoare, se recomandă legumele pentru bulbi, cele pentru rădăcini, din grupa verzei şi verdeţurile.
Pregătirea terenului se realizează în două etape, toamna şi primăvara, şi, în mare parte, se aseamănă cu pregătirea terenului pentru fasole. În primăvară, terenul se menţine fără crustă şi fără buruieni până în preajma înfiinţării culturii, prin lucrări uşoare de grăpat. Cu circa două săptămâni înainte de semănat, se efectuează următoarele lucrări: fertilizarea starter cu 200-400 kg/ha azotat de amoniu, mobilizarea solului prin două lucrări cu grapa cu discuri şi/sau cu alte utilaje, între cele două treceri cu utilajele de mobilizare a solului, se aplică un erbicid, care se încorporează imediat și apoi modelarea terenului în straturi înălţate cu lăţimea la coronament de 94 sau 104 cm.
Epoca de semănat este determinată de temperatură şi începe din momentul când în sol, la adâncimea de 4-5 cm, se realizează constant cel puţin 15°C. Semănatul nu trebuie întârziat prea mult, căci există pericolul ca recolta să fie tardivă, mai ales în cazul culturilor succesive. Schema de înfiinţare pe teren modelat sau nemodelat, prevede distanţa de circa 70 cm între rânduri, iar între plante pe rând (după rărit) se va asigura o distanţă de circa 25 cm, realizându-se o densitate de 60-95 mii plante/ha. Norma de semănat variază în limite foarte largi, în funcţie de densitatea culturii, modul de pregătire a terenului, precizia maşinii de semănat s.a. Literatura de specialitate recomandă norme cuprinse între 10 şi 50 kg/ha.
Lucrările de îngrijire necesare sunt relativ simple: praşilele, rărirea, irigarea, fertilizarea fazială şi combaterea bolilor şi dăunătorilor. Praşilele, în număr de 2-4 mecanice şi 1-2 manuale, se execută în mod distinct. Prima praşilă mecanică se execută înainte de răsărirea bamelor. Dacă la semănat a fost adăugată şi sămânţa plantei indicator, praşila se va efectua pe rând imediat ce aceasta a răsărit, înainte de răsărirea bamelor, cu ajutorul cultivatorului; dacă planta indicator lipseşte, atunci praşila se înlocuieşte cu un grăpat superficial, efectuat transversal pe direcţia rândurilor. Această lucrare ajută şi la o mai uşoară răsărire a plantelor. Următoarea praşilă este tot mecanică şi se realizează după răsărire. Celelalte praşile mecanice se execută în funcţie de nevoie şi sunt asociate cu aplicarea fertilizărilor faziale. Praşilele manuale (1-2) sunt efectuate numai pe rând. Prima este efectuată simultan cu răritul (mai ales dacă distanţa dintre plante este mai mare) sau la circa 5-7 zile după rărit şi udat. A doua praşilă este efectuată mai ales în cazul unei îmburuienări evidente pe rând.
Irigarea este o lucrare obligatorie în condiţiile din ţara noastră, ca şi în alte zone cu un climat mai uscat. Prima udare se execută după rărit pentru a ajuta plantele aflate într-un eventual stres hidric, pentru a le stimula o dezvoltare mai bună a sistemului radicular, dar în mod deosebit pentru a uniformiza cultura. Celelalte udări (4-5), cu norme de 350-400 mc/ha, se aplică în funcţie de evoluţia regimul de precipitaţii şi de fenofaza plantelor. În mod obligatoriu se va iriga în timpul înfloritului şi al legării fructelor.
Fertilizarea fazială se recomandă a fi efectuată în două reprize, folosind câte 100-150 kg/ha azotat de amoniu; prima fertilizare se recomandă să fie executată înainte de înflorit, iar următoarea în plină fructificare. Fertilizarea cu azot trebuie să ţină cont neapărat de nivelul acestui element din sol.
Bamele se recoltează la maturitatea de consum sau tehnologică. Aceasta corespunde momentului ăn care capsulele au dimensiunea tipică soiului sau chiar mai mici, sunt fragede, au perişorii moi şi pereţii nefibroşi. Recoltarea începe din a doua jumătate a lunii iulie, în sudul ţării, şi din prima decadă a lunii august, în nord. Lucrarea se efectuează manual, eşalonat, o dată la 2-3 zile, la începutul perioadei de recoltare, şi apoi zilnic. Producţia este de 6 t/ha capsule verzi.