Tehnologia de cultură la hrean
Hreanul este o legumă perenă, solicitată foarte mult pe piaţa internă şi la export. Rădăcina cu pulpa albă are un gust foarte picant şi are multiple întrebuinţări în arta culinară şi în medicină. În stare proaspătă se consumă pentru prepararea unor sosuri picante cât şi pentru prepararea murăturilor. În ţara noastră, hreanul nu lipseşte din grădinile gospodarilor, dar este posibilă şi extinderea pe suprafeţe mari cultivate datorită importanţei economice şi alimentare. Rădăcina hreanului are 3-4 cm grosime şi pătrunde până la 70-85 cm în adâncime. Frunzele au peste 30 cm înălţime şi sunt de forma oval-alungite, iar nervurile sunt aproape albe. Au marginea întreagă, ondulată, însă în unele perioade de creştere, au aspect de frunză de ferigă. Tulpinile florale ating înălţimea de 1,5 m şi sunt ramificate, tubulare şi glabre. Florile sunt mici albe, iar fructele sunt silicve mici, globuloase cu seminţe sterile. De aceea, hreanul se înmulţește exclusiv pe cale vegetativă.
Terenul pe care se cultivă hreanul trebuie să fie bine nivelat pentru a evita băltirea apei. Ca plante premergătoare se recomandă solanaceele şi leguminoasele, deoarece lasă terenul curat de buruieni. Trebuie evitate ca premergătoare cruciferele sau monocultura (se revine pe aceeaşi solă după 4-5 ani). De la început trebuie ţinut cont că hreanul este o plantă perenă a cărei cultură poate dura chiar şi 8-10 ani. Deoarece hreanul este cultivat pentru rădăcini, prima lucrare care se execută este arătura adâncă de toamnă a solului, mergând după posibilităţi până la adâncimea de 50-60 cm. Terenul trebuie să fie bine mărunţit şi îngrăşat de toamna cu îngrăşământ organic (40-60 t/ha). Discuirea terenului se execută primăvara devreme. După discuit, terenul se modelează, în brazde înălţate cu lăţimea la coronament de 104 cm, sau în biloane, cu distanţa de 70 cm între biloane.
Metoda de înmulţire uzuală este prin înrădăcinarea segmentelor de rădăcina într-un amestec de turbă şi nisip. O rădăcină mare este secţionată în fragmente de 5-6 cm lungime, care se îngroapă câţiva centimetri în amestecul de turba şi nisip. Trebuie respectată polaritatea butaşilor în momentul plantării. Datorită numărului mare de muguri dorminzi existenţi pe rădăcini, se procedează la îndepărtarea acestora din porţiunea centrală a butaşilor fără a distruge epiderma. Pe fiecare butaş se lasă numai mugurii de la extremităţi. Se udă potrivit şi se ţine într-un loc umbros, la temperatură potrivită (8-12 grade C). În aproximativ 30 zile apar rădăcinile şi primii lăstari. Butaşii obţinuţi se plantează pe rânduri, la 20 cm distanţă pe rând şi la 60 cm distanţă între rânduri. Plantarea se execută primăvara devreme. Când aceştia pornesc în vegetaţie, se pot copili pentru forţarea dezvoltării rădăcinilor. Acestea se pot recolta din al doilea an de cultura, toamna.
O altă metodă de înmulţire folosită este recoltarea rădăcinilor de hrean toamna târziu, până la venirea îngheţului, segmentarea acestora şi păstrarea peste iarnă a butaşilor în pivniţe (depozite), stratificaţi în nisip. Plantarea la locul definitiv are loc primăvara următoare, devreme, în martie-aprilie. Dacă terenul este modelat în biloane se plantează pe fiecare bilon 2 rânduri distanţate la 70-80 cm, plasate de o parte şi de alta, în coasta bilonului. Butaşii se plantează alternativ pe cele două rânduri, la distanţa de 30 cm, astfel încât pe aceeaşi parte a bilonului rămâne distanţa de 60 cm între plante. În cazul plantării în brazde înălţate, se plantează câte 2 rânduri pe fiecare brazdă, la distanţa de 70-80 cm între rânduri şi 40-50 cm între plante pe rând. Butaşii se plantează manual, cu ajutorul unor plantatoare (otice) la 12-15 cm adâncime. Se evită, astfel, întârzierea intrării în vegetaţie din cauza temperaturii mai scăzute a solului la adâncimi mai mari, precum şi adâncirea accentuată a rădăcinilor, care îngreunează recoltarea.
Lucrări de întreţinere
Se execută prăşitul, pentru menţinerea culturii curate de buruieni, irigarea cu norme de udare de 250-300 m² apă/ha în perioadele de secetă, copcitul ramificaţiilor rădăcinii în lunile iunie şi august, în funcţie de starea de vegetatie. Copcitul se execută cu cazmale bine ascuţite sau cuţite curbate şi are ca scop obţinerea unor rădăcini de calitate superioară (îngroşate şi netede la suprafaţă). Bolile mai frecvent întâlnite la hrean sunt mucegaiul alb şi pătarea frunzelor, care se combat cu substanţe recomandate de specialişti în fitoprotecţie. Ca dăunători sunt cunoscuţi: gândacul hreanului, care distruge frunzele atât ca larvă, cât şi ca adulţi, şi purecii de pământ, care atacă frunzele. Combaterea lor se face prin stropiri sau prăfuiri cu insecticidele cunoscute.
Recoltarea se face toamna, în al doilea an de la plantare. Pentru uşurinţa recoltatului şi evitarea ruperii rădăcinilor, dislocarea se face cu dislocatorul pentru rădăcinoase sau cu plugul neechipat cu cormană, prin trecerea printre rânduri.
Pe suprafeţe mai mici, recoltarea se face cu cazmaua. După dislocare, plantele se adună manual, se curăţă de pământ şi se fasonează, îndepărtându-se frunzele şi ramificaţiile rădăcinilor care nu sunt bune pentru consum. Recoltarea rădăcinilor se face toamna, în iernile cu îngheţ târziu sau lipsite de îngheţ, dar şi primăvara, imediat ce terenul permite, înainte de pornirea în vegetaţie a culturii. După recoltare, rădăcinile de hrean pot fi păstrate, peste iarnă, în silozuri de pământ, ca toate rădăcinoasele sau stratificate în nisip, în beciuri.