Administrarea îngrăşămintelor pe parcursul vieţii plantelor lemnoase ornamentale, constituie un mijloc de a asigura starea bună de vegetaţie şi, în consecinţă, longevitatea plantaţiilor. Fertilizarea se impune mai ales când volumul edafic este mic, când solul este sărac în elemente nutritive, când speciile plantate au cerinţe mari sub raportul fertilităţii solului.
Arborii şi arbuştii floriferi şi decorativi prin fructe necesită o bună aprovizionare cu fosfor şi potasiu în etapa premergătoare înfloririi şi fructificării si cu azot în faza de creştere intensă a lăstarilor. Speciile cu masă foliară mare, cele care sunt supuse tunderii repetate, au un consum mai mare de azot în prima jumătate a perioadei de vegetaţie, iar în faza de coacere a lemnului creşte nutriţia cu fosfor şi potasiu. Vârsta şi mărimea plantelor, ritmul de creştere conduc la consumuri diferite ale elementelor nutritive.
Necesităţile plantelor faţă de substanţele nutritive cresc progresiv în perioada de tinereţe, fiind maxime la vârsta maturităţii şi apoi, scad treptat în perioada de declin. Speciile repede crescătoare au consumuri mai ridicate de substanţe nutritive, de aceea necesită soluri bine aprovizionate. Fertilizarea arbuştilor se poate face începând din anul al doilea de la plantare, administrându-se fiecărei plante: 80 g azotat de amoniu, 100 g sare superfosfat, 25 g sare potasică. Din 3 în 3 ani se aplică 8-10 kg gunoi de grajd, iar în anii fără fertilizare organică, pe măsură ce plantele cresc, se poate ajunge la doze individuale de: 180 -200 g azotat de amoniu, 200-250 g superfosfat, 50 g sare potasică.
Încorporarea îngrăşămintelor în sol se face în funcţie de adâncimea sistemului radicular. La arborii şi arbuştii tineri, adâncimea de încorporare a îngrăşămintelor de toamnă este 15-25 cm, iar a celor de primăvară, 10-18 cm. La plantele adulte adâncimea creşte până la 30 cm şi poate fi realizată prin administrarea îngrăşămintelor în şanţuri concentrice. Răspândirea îngrăşămintelor la suprafaţa solului şi încorporarea foarte superficială determină dezvoltarea rădăcinilor către suprafaţă, fapt nedorit, acestea devenind mai vulnerabile la secetă şi la ger.