Este vorba de specii cu inflorescenţe persistente care se cultivă în principal pentru obţinerea de flori uscate, utilizate pentru realizarea buchetelor şi aranjamentelor.
Folosirea florilor uscate datează din timpuri străvechi. Egiptenii le foloseau la parfumarea apei de baie sau a templelor. Deşi arta s-a dezvoltat cu multe mii de ani în urmă, nu se ştie exact când oamenii au început să usuce florile şi să le utilizeze în mod deliberat. În antichitate erau folosite şi în ceremoniile religioase, alăturând buchetelor parfumate spice de grâne uscate. Se pare că japonezii au dezvoltat o ramură a artei florale cu flori uscate, numită Oshibana, în care folosesc şi flori din hârtie colorată. În Marea Britanie, în timpul reginei Victoria, uscarea florilor a devenit o artă extrem de populară, ajungând să folosească florile uscate/presate în tablouri, bijuterii şi alte obiecte decorative. Şi în zilele noastre englezii au adevărate afaceri de familie în acest domeniu.
Pentru ca efectul decorativ al acestor flori să fie maxim, trebuie respectate anumite verigi tehnologice, care ţin, în special de recoltare şi preparativele pentru uscare. Numitorul comun în ceea ce priveşte recoltarea este acela că niciodată nu se vor recolta, în vederea uscării, plante ale căror inflorescențele au depăşit maximul de înflorire. Mai bine se recoltează florile nedeschise complet (oricum îşi vor continua evoluţia postrecoltare), decât să se recolteze flori complet deschise, la care riscul de depreciere al petalelor pe parcursul perioadei de uscare şi după aceea este foarte mare.
Imediat după recoltare şi transport la locul de uscare, florile se vor toaleta: se îndepărtează părţile uscate, deteriorate, fără valoare decorativă etc., se supun unei uşoare hidratări şi apoi se trec imediat la uscat. Atunci când se recoltează plante cu un grad de uscare deja ridicat, se va acorda o mare atenţie manipulării, din cauza fragilităţii lor foarte mari. Pentru ca plantele să-şi conserve culoarea, forma, într-un cuvânt, aspectul decorativ, trebuie ca uscarea să demareze imediat sau cât mai repede după recoltare şi condiţionare, pentru evitarea infecţiilor cu microorganisme patogene, care să conducă la deteriorarea materialului selectat. Locurile alese pentru uscare trebuie să fie spaţii răcoroase, fără o umiditate atmosferică ridicată, bine ventilate şi întunecoase.
Există mai multe metode, dintre care cea mai cunoscută este uscarea în poziţie verticală, cu vârful în jos – se pretează pentru majoritatea speciilor. Tijele florale, după îndepărtarea frunzelor bazale, se leagă (atenţie, datorită uscării, tijele îşi vor micşora grosimea) şi se menţin în poziţia “atârnată” între 7 şi 30 de zile, în funcţie de specie. Important este ca florile să fie utilizate pentru valorificare după ce sunt complet uscate (orice rest de apă în ţesuturi va deveni un mediu propice pentru infecţii microbiene). După uscare florile pot fi stocate, pentru perioade mai lungi ori mai scurte, fie în aceleaşi locuri, fie în alte spaţii, bine uscate, bine aerisite, cât mai întunecoase, bine dezinfectate. Se pot păstra fie în poziţia în care au fost uscate, fie în diverse ambalaje, de tip cutii de carton, ambalate individual sau în buchete, învelite cu hârtie.
Astfel obţinute, florile de pai pot face obiectul diverselor tipuri de aranjamente, de la buchete, coşuri şi până la ghirlande ori coroniţe, globuri florale ori chiar tablouri, felicitări sau cărţi de vizită etc.
Cele mai răspândite și respectiv utilizate sunt următoarele specii:
Ammobium – Nemuritoare albă, Imortela albă: florile sunt dispuse în calatidii mici cu diametrul de 2 cm, cu bractee de culoare albă. Tulpina este înaltă de 50-60 cm, ramificată şi poartă frunze oval alungite. Înfloreşte în iunie – iulie.
Gomphrena – Gomfrena, Pupi: are florile de culoare albă, roz, violet, portocalie, dispuse în calatidii globuloase solitare sau reunite câte 2-3 la axila a două frunzuliţe. Tulpina este înaltă de 30-40 cm, ramificată, pubescentă, cu frunze opuse, scurt peţiolate, oblonge sau ascutiţe. Înfloreşte din iunie până în septembrie.
Helichrysum – Floare de pai: este cea mai valoroasă; prin forma şi culoarea inflorescenţelor oferă buchetelor şi aranjamentelor o notă de prospeţime. Florile sunt galbene, purpurii, roz sau albe, dispuse în calatidii terminale solitare, cu diametrul de 3-5 cm. Tulpina este înaltă de 40-80 cm, ramificată de la bază şi poartă frunze alterne de forma linear-lanceolată. Înfloreşte din iunie până în septembrie.
Limonium sinuatum este una din cele mai decorative flori nemuritoare care s-a răspândit în ultimii ani pe piaţa europeană. Florile de culoare albastră, albă, galbenă, portocalie, roz sunt dispuse în inflorescenţe panicul, deosebit de decorative. Lungimea tulpinii variază între 40 şi 70 cm. Înfloreşte la sfârşitul verii începutul toamnei.
Xeranthemum – Plevăiţa, Cununiţa: are flori mici dispuse în calatidii solitare de culoare roz. Tulpina este albă, luminoasă, înaltă de 25-30 cm, cu frunze alterne, întregi, lineare sau oblonge. Înfloreşte din iunie până în septembrie.