Grădinile alpine au devenit un element de decor

În peisagistică, grădinile alpine sau alpinariile, denumite şi rocării sau stâncării, au devenit un element de decor, de variaţie a peisajului prin crearea unor denivelări pe verticală, sau folosirea celor existente şi cultivarea lor cu plante specifice mediului alpin, îmbogăţindu-se astfel sortimentul existent în parcuri şi grădini. Denivelările se amenajează cu roci bazaltice, tufuri vulcanice sau calcaroase, de diferite dimensiuni, până la limita manevrabilităţii lor (100 – 200 kg), ce se aşează în trepte întrerupte pentru a susţine substratul de cultură.

Bolovanii sau pietrişul de râu, rotunjit de curgerea apelor nu sunt indicaţi în astfel de amenajări pentru că ei ne duc cu gândul la zonele de câmpie şi deal din care şi provin. Din contră, materialul folosit trebuie să fie cât mai colţuros, cu muchii, cu striuri, pentru a sugera stâncile munţilor şi a contribui astfel la crearea peisajului alpin. O stâncărie mică, abia sugerată, se poate face folosind 1 mc. pământ şi cca. 600 – 700 kg pietre, pe care pot încape cca. 100 plante. De la această dimensiune în sus poate avea orice proporţie, în funcţie de posibilităţile materiale şi spaţiul afectat. Pentru o mai bună încadrare în mediul alpin, se pot planta în apropiere exemplare izolate de conifere cu talie mică sau grupuri. În parcurile mai mari, stâncăria poate fi prevăzută cu o potecă de vizitare, diferenţele de nivel fiind parcurse pe trepte confecţionate tot din roci alpine sau dale bazaltice.

Un fir de apă limpede, ce “izvorăşte” aproape de cota cea mai înaltă şi curge şerpuind într-un bazin la poale, prevăzut cu şicane şi mici căderi pentru a produce sunetul caracteristic pârâiaşelor de munte, aduce un plus de autenticitate a peisajelor.

Plantarea se face pe locurile cu substrat de pământ, care trebuie să fie aşezat în pete discontinui, alternând avantajos culorile florilor şi ţinând cont de eşalonarea înfloririi. Pentru a mări impresia de înălţime a alpinariului, pe cotele superioare se pot planta specii mai înalte sau chiar arbuşti, accentuându-se astfel diferenţa de nivel faţă de baza lui, la care se aşează plante de talie mică. Acestea din urmă au avantajul că nici nu ascund privirii elementele constructive, pietrele, care au şi ele rol decorativ. În ce priveşte speciile cultivate, cele cu înflorirea de primăvară (aprilie – iunie) sunt cele mai bine reprezentate, cum ar fi: Aubrietia, garofiţele, Saponaria, Silene, Campanula, Primula, anemone, ghiocei, Helianthemum, ce fac adevărate covoare colorate. Din loc în loc, în locurile umbrite se plantează muşchi şi ferigi de pădure.