Originea acestei specii pomicole este China, fapt atestat de multitudinea formelor existente atât în flora spontană, cât şi în cea cultivată. Sunt dovezi care confirmă că piersicul era cunoscut şi cultivat în această ţară, din timpuri străvechi (sec. X î.Ch.).
În Europa, cultura piersicului s-a revigorat după cel de-al II-lea război mondial şi, din 1960, s-a dezvoltat datorită tehnicilor de vârf utilizate, în special în Franţa şi Italia, precum şi a noilor soiuri create în aceste ţări. În România, piersicul dwarf sau pitic a fost introdus de dr. V. Cociu între anii 1977-1984, o parte din genotipurile respective fiind cantonate la Staţiunea Pomicolă Constanţa.
Piersicul dwarf sau pitic, ca toate speciile cu vigoare slabă, se caracterizează printr-o precocitate pronunţată la rodire, dând recolte de 6-20 kg/pom. Talia redusă (1-1,5 m), productivitatea, precum şi spectacolul pe care îl oferă la înflorire, fac din el un candidat perfect atât pentru grădinile mici de lângă casă, cât şi pentru livezile intensive sau superintensive.
Pomii se caracterizează printr-un foliaj foarte bogat. Frunzele sunt de dimensiuni mai mari decât ale piersicului standard şi foarte intens colorate, având şi o capacitate mai mare de fotosinteză. Înflorirea este abundentă şi se eşalonează pe circa 12-21 zile, florile putând fi campanulate sau rozacee, simple sau involte, roz ori roşu-frez. Fructele, fie piersici, pavii ori nectarine, sunt asemănătoare din punct de vedere calitativ, cu ale piersicului standard.
Se poate cultiva la distanţe de 2/1,5 m, (3.333 pomi/ha), sau de 3/1,5 m, (2.222 pomi/ha). Perioada de vegetaţie a piersicului dwarf se prelungeşte până spre sfârşitul lunii noiembrie, când îşi pierde frunzişul, deci mai târziu decât piersicul standard. Ramurile se coc mai târziu, altoitul realizându-se la sfârşitul lunii august. Ca portaltoi se utilizează piersicul franc, caisul, migdalul şi corcoduşul (dar acesta drajonează puternic). Se preconizează utilizarea portaltoilor de vigoare redusă. Cultura piersicului dwarf este rentabilă datorită faptului că se fac tăieri mai puţine (se luminează coroanele prin eliminarea ramurilor uscate); se utilizează cantităţi mici de fungicide şi este uşurată recoltarea fructelor.
Raportat la unitatea de suprafaţă, datorită densităţilor diferite la plantare, producţia medie a piersicilor pitici este de 20 t/ha, iar a piersicului standard este de 14 t/ha, deci genotipurile pitice produc cu circa 6 tone fructe mai mult la hectar decât cele standard.