Dr. Ec. Giucă Andreea-Daniela, Asistent de cercetare ICEADR București
Agricultura ecologică reprezintă o ramură importantă a sectorului agricol, contribuind la dezvoltarea durabilă și la utilizarea responsabilă a resurselor naturale, pentru a le conserva pentru generațiile viitoare. Aceasta s-a consolidat ca o componentă esențială a conceptului de dezvoltare durabilă, având ca principal obiectiv protecția mediului înconjurător.
Practicile specifice agriculturii ecologice sprijină conservarea biodiversității, menținerea fertilității solului, reducerea eroziunii solului, prevenirea poluării resurselor de apă și diminuarea emisiilor de gaze cu efect de seră. În plus, acest sistem agricol implică un consum redus de energie, bazându-se mai mult pe munca manuală comparativ cu agricultura convențională.
Altfel spus, agricultura ecologică este un sistem de producție care combină practicile tradiționale cu inovația și cercetarea științifică, având ca scop obținerea unor produse agroalimentare de înaltă calitate. Prin producerea de alimente superioare calitativ și cu un impact redus asupra mediului, acest tip de agricultură joacă un rol important în dezvoltarea unui sistem agroalimentar durabil în Uniunea Europeană.
În anul 2021, Comisia Europeană a adoptat un plan de acțiune pentru sprijinirea obiectivului ca, până în anul 2030, cel puțin 25% din terenurile agricole ale Uniunii Europene să fie exploatate ecologic și pentru dezvoltarea acvaculturii ecologice. Aceste obiective sunt prevăzute în Strategia „Farm to Fork” și în Strategia Uniunii Europene pentru biodiversitate. În acest context, statele membre au stabilit ținte naționale ambițioase pentru dezvoltarea agriculturii ecologice și integrarea acestor obiective atât în planurile strategice ale Politicii Agricole Comune.
Suprafața agricolă utilizată pentru culturi ecologice, în perioada 2019–2023 s-a înregistrat o creștere constantă de cca. 76%, de la 395.228 ha în anul 2019 la 693.998 ha în anul 2023. Această creștere se datorează interesului tot mai mare al fermierilor pentru practicile de agricultură ecologică, accesului facil la fonduri și subvenții europene destinate agriculturii ecologice, precum și cererii în continuă creștere pentru produse ecologice certificate, atât pe piața internă, cât și pe cea externă.
În România, sectorul produselor agroalimentare ecologice se află într-o etapă de dezvoltare, caracterizată printr-un potențial de producție în continuă creștere, dar insuficient valorificat la nivelul pieței interne. Condițiile naturale favorabile, suprafețele agricole extinse și interesul tot mai mare al fermierilor pentru practicile sustenabile contribuie la extinderea agriculturii ecologice. Cu toate acestea, dezvoltarea acestui sector este limitată de o cerere internă relativ scăzută, care nu reușește să absoarbă întreaga producție disponibilă.
Un factor important care influențează cererea redusă îl reprezintă prețurile mai ridicate ale produselor ecologice comparativ cu cele convenționale, precum și nivelul insuficient de informare al consumatorilor cu privire la beneficiile acestora. Deși interesul pentru un stil de viață sănătos este în creștere, acesta nu se reflectă încă pe deplin în comportamentul de consum, mulți consumatori orientându-se către produse mai accesibile din punct de vedere al prețului.
Distribuția produselor ecologice este realizată în principal prin intermediul comerțului cu amănuntul, în special prin rețelele de supermarketuri și hipermarketuri, care își extind constant oferta. Acestea includ atât produse aparținând unor mărci consacrate, cât și produse comercializate sub branduri proprii, contribuind astfel la creșterea accesibilității și vizibilității produselor ecologice. Cu toate acestea, o mare parte din produsele disponibile pe rafturile magazinelor provin din import.
Un aspect semnificativ al pieței românești îl reprezintă dezechilibrul dintre export și import. România exportă în principal materii prime ecologice, cum ar fi cereale, semințe sau alte produse agricole neprocesate, în timp ce importă produse finite certificate ecologic, care au o valoare adăugată mai mare. Această situație evidențiază lipsa unei infrastructuri adecvate de procesare la nivel național, precum și capacitatea redusă de transformare a materiilor prime în produse finite competitive.
Slaba dezvoltare a sectorului este cauzată și de numărul relativ mic de producători certificați ecologic, procesul de certificare fiind costisitor și uneori dificil de accesat pentru micii fermieri. În plus, fragmentarea exploatațiilor agricole îngreunează organizarea producției și integrarea eficientă în lanțurile de distribuție.
Analizând numărul total de operatori certificați în agricultura ecologică, la nivelul ultimilor doi ani în care au fost furnizate date de INS, numărul acestora a crescut de la 9.821 în anul 2019 la 10.210 în anul 2020, înregistrând o creștere de aproximativ 3,96%. Creșterea numărului de operatori ecologici poate fi pusă pe seama cererii mai mari pentru produse ecologice, pe fondul preocupării pentru sănătate, subvențiilor și sprijinului din partea Uniunii Europene prin Politica Agricolă Comună, care a făcut conversia atractivă, precum și profitabilitate mai bună și accesul la piețe, inclusiv exporturi. Astfel, cea mai mare parte a fermierilor au trecut la agricultura ecologică deoarece a devenit mai cerută și mai avantajoasă din punct de vedere economic.
În concluzie, România dispune de un potențial considerabil în domeniul agriculturii ecologice, însă valorificarea acestuia rămâne limitată de factori precum cererea internă redusă, infrastructura insuficient dezvoltată și fragmentarea producției. Pentru a asigura o dezvoltare sustenabilă a sectorului, se impun măsuri precum stimularea consumului intern, investiții în capacități de procesare, sprijinirea producătorilor în obținerea certificării ecologice și crearea unor lanțuri de aprovizionare mai eficiente.
În același timp, agricultura ecologică din România a cunoscut o creștere semnificativă a suprafețelor cultivate, reflectând interesul tot mai mare pentru practici durabile și protecția mediului. Aceasta contribuie la conservarea biodiversității, menținerea fertilității solului și reducerea impactului asupra resurselor naturale. Cu toate acestea, deși potențialul de producție este ridicat, dezvoltarea pieței interne este îngrădită de cererea scăzută și de infrastructura deficitară, ceea ce determină orientarea unei mari părți a producției către export sau importul de produse ecologice procesate.