Feniculul este folosit în gastronomia tradiţională din Iran, India, dar şi în Grecia şi Italia. Este nelipsit la prepararea murăturilor, oţetului şi a pâinii aromate; alături de alte legume, se foloseşte drept garnitură la carne, peşte şi fructe de mare.
Fiind o plantă de origine mediteraneană, are cerinţe ridicate faţă de căldură, sudul ţării noastre fiind limita nordică de răspândire a speciei. Este sensibil la variaţii de temperatură, solicitând veri lungi şi călduroase. Are cerinţe ridicate şi pentru lumină. Ploile căzute în perioada înfloririi influenţează negativ fecundarea şi fructificarea. Faţă de sol este pretenţios, dezvoltându-se bine pe terenurile nisipo-argiloase, bogate în humus şi calciu.
Planta are o înălţime de 60-90 cm, bulbii au forma discoidală, spre globuloasă, consistenţă cărnoasă. Dacă nu se recoltează bulbul, planta va forma tulpini florale (care pot ajunge la 1,5 m). Florile sunt mici, galbene, cu nuanţe verzui. Fructele (care conţin seminţe) sunt cenuşii şi aromate. Fructele, numite în mod greşit seminţe au o lungime de 4-8 mm, sunt subţiri şi curbate, culoarea lor variind de la cafeniu la verde-deschis, cele mai verzi fiind de calitate superioară. Temperatura optimă de germinare este de 20-22OC.
Feniculul se seamănă pe terenurile unde s-au cultivat cereale prăşitoare. Poate reveni pe aceeaşi solă după 5 ani. Terenul se ară adânc toamna şi se întreţine fără buruieni până la însămânţare. Planta nu suportă gunoiul de grajd proaspăt, acest îngrăşământ se aplică numai la cultura premergătoare. Datorită cerinţelor de temperatură, la noi în ţară se poate cultiva primăvara (a doua decadă a lunii aprilie sau început de mai). Cultura poate fi înfiinţată prin semănat direct în câmp (când temperatura solului este de 14 -16OC), sau prin răsad.
Sub nici un motiv pe terenurile pe care au fost cultivate leguminoase sau tri-foi nu se seamănă fenicul. Atunci când cuscuta a apărut, plantele atacate se scot la marginea lanului şi se ard. Acele părţi de teren de pe care s-au scos plantele de cuscută se vor prăşi adânc. Se recomandă ca materialul de înmulţire să fie complet liber de cuscută, iar lucrările agrotehnice să fie respectate şi executate cu toată atenţia.
Pe terenul modelat în straturi înălţate, cu lăţimea la coronament de 104 cm feniculul se seamănă (1,2-1,5 kg/ha) sau se plantează două rânduri la distanţa de 40-50 cm. Adâncimea de semănat este de 1-1,5 cm, iar densitatea este de 36.000 plante/ha. Feniculul produce încă din primul an de cultură, cu condiţia să fie însămânţat primăvara devreme, iar lucrările de întreţinere să se aplice la timp. Din anul II şi până în anul V se obţin recolte mari şi constante.
Fiind sensibil la ger (la -3°C planta este distrusă), o lucrare obligatorie este bilonarea, care se execută toamna, astfel încât tulpinile rămase după recoltare să fie acoperite cu un strat de pământ de 7-10 cm. În regiunile secetoase tulpinile se taie la recoltare la înălţimea de 20 cm de la suprafaţa solului, pentru a reţine zăpada.
Dintre bolile speciei amintim mana și pătarea brună, iar ca dăunători ai culturii de fenicul, semnificativi sunt omida de stepă şi molia anasonului.
Recoltarea se face dimineaţa şi seara pentru a se evita scuturarea fructelor. Pentru consum, ele se recoltează în două faze, astfel: inflorescenţele superioare, care ajung la maturitate cu circa o săptămână înaintea celorlalte, sunt recoltate manual cu foarfeci de vie; ulterior, la maturarea în masă a celorlalte inflorescenţe, se face recoltarea mecanică. Plantele se leagă în snopi mici şi se aşează în picioare pentru a se usca. După 2-3 zile, snopii se transportă la locul de treierat.