Cultura ecologică a viței de vie și calitatea strugurilor

Conceptul de viticultură ecologică presupune alocarea inputurilor tehnologice la un nivel care să permită obţinerea unor producţii rezonabile, asigurând în acelaşi timp o protecţie corespunzătoare plantațiilor. Ecosistemul viticol a evoluat de-a lungul timpului către un agroecosistem intensiv, în care factorul antropic a căpătat o funcţie regulatoare din ce în ce mai evidentă. Sistemele diferenţiate de întreţinere a solului (mecanic, manual, biologic) și de combatere a bolilor și dăunătorilor viței de vie (ecologic, convenţional), fiecare cu avantajele și dezavantajele lor, generează în timp efecte diferenţiate asupra solului, plantei și mediului înconjurător, repercutate în nivelul și calitatea producţiilor de struguri obţinute.

Cercetările efectuate la Valea Călugărească de Liliana Pîrcalabu și Georgeta Tudor în cadrul a două plantaţii viticole cultivate cu soiurile Fetească Neagră și Cabernet Sauvignon au inclus doi factori experimentali: sistemul de întreţinere a solului (ogor negru, mulcire totală cu resturi vegetale, mulcirea parţială pe interval cu mulci de tescovină, înierbare permanentă cu ierburi din flora spontană) și sistemul de combatere a bolilor şi dăunătorilor (ecologic și convenţional). S-a constatat că utilizarea sistemului de combatere convenţional a asigurat cele mai mari concentraţii de zaharuri în struguri.

În privinţa sistemelor de întreţinere a solului efectele au fost diferenţiate, în funcţie de condiţiile specifice, cele mai mari producţii fiind obţinute în cazul întreţinerii solului prin mulcire cu mulci de tescovină, mulcire totală cu resturi vegetale, ogor negru, în timp ce producţia cea mai mică a fost obţinută în cazul întreţinerii solului prin înierbare permanentă. Cele mai ridicate conţinuturi de zaharuri în struguri au fost obţinute în cazul întreţinerii solului prin înierbare permanentă și ogor negru.