În România, varza de toamnă deţine o pondere însemnată printre culturile legumicole din câmp, pentru că pe lângă consumul proaspăt se pretează şi la conservarea prin murare pentru sezonul rece de iarnă. De la înfiinţare şi până la recoltare culturile de varză pot fi afectate de o serie de dăunători.
- Păduchele cenuşiu al verzei (Brevicoryne brassicae)
Adulţii înţeapă frunzele şi sug seva. Frunzele atacate se opresc din creştere, se încreţesc şi se usucă. Pentru combatere recomandăm insecticidul Mospilan în doză de 250 g/ha sau 2,5 g în 10 litri de apă. Se va avea grijă ca temperatura la aplicare să nu depăşească 22-24°C.
- Fluturele alb al verzei (Pieris brassicae) şi Buha verzei (Mamestra brassicae)
Larvele acestor insecte sunt omizi în diverse stadii şi mărimi. Consumă frunzele până la scheletare. Căpăţânile formate pot fi depreciate şi de excrementele omizilor. Un semn al atacului îl poate da zborul fluturilor deasupra culturii. Combaterea se face printr-un tratament sau două, cu diverse insecticide recomandate.
- Melcii fără cochilie (Deroceras agreste)
Întrucât melcii atacă noaptea, aceştia sunt mai dificil de observat, însă atacul se poate sesiza după urmele de mucus de pe sol sau de pe plante. Netratarea la timp a culturii duce la deprecierea căpăţânilor şi la scăderea capacităţii de păstrare. Plantele tinere pot fi distruse în totalitate. Unul sau două tratamente cu un produs granulat pe bază de metaldehidă, în doză de 50 g /100 mp, pot combate cu succes acest dăunător. Metaldehida nu lasă reziduuri în sol sau pe plante, fapt pentru care nu solicită interval de pauză de la tratament la recoltare.
- Gărgăriţa tulpinilor de varză (Ceuthorrhynchus quadridents)
Adulţii depun ouă în peţiolul frunzei şi în tulpină. Larvele formate rod galerii ducând la uscarea plantelor. Tratamentele ar trebui în primul rând să vizeze combaterea adulţilor înainte de a depune ouă. Dacă atacul se suprapune cu unul dintre dăunătorii deja menţionaţi, atunci produ¬sele folosite vor combate şi gărgăriţa.
La executarea tratamentelor la culturile de vărzoase se va ţine cont de următoarele reguli: când încep să se formeze căpăţânile nu se mai recomandă tratamente. Dacă acestea sunt neapărat necesare, atunci se vor alege produse cu toxicitate minimă pentru om şi se va respecta cu stricteţe intervalul de pauză de la ultimul tratament până la recoltare, înscris pe eticheta produsului; întrucât frunzele sunt puternic cerate, se vor folosi adjuvanţi în soluţia de stropit, care măresc capacitatea de aderenţă şi penetrare a produselor în plante; tratamentele se execută dimineaţa sau seara, când nu bate vântul.
- Antracnoza tomatelor
Putregaiul rădăcinii şi fructelor de tomate, produs de Colletotrichum coccodes, este o boală frecvent întâlnită în special în culturile de tomate nepalisate, pentru consum sau industrializare, în anii cu precipitaţii abundente şi temperaturi medii ridicate.
Atacul poate să apară în toate fazele de vegetaţie, pe toate organele plantelor, dar forma frecventă şi păgubitoare este cea de pe fructe, pe care se manifestă prin apariţia unor pete mici, circulare, uşor adâncite, netede, umede şi moi, de culoare mai închisă decât ţesutul sănătos. În evoluţia ulterioară petele se adâncesc, au culoarea negricioasă, sunt așezate concentric şi au diametrul de până la 1,2 cm. La suprafaţa lor se dezvoltă fructificaţiile ciupercii (conidiofori şi conidii), sub forma a numeroase pustule negre care, în condiţii de umiditate atmosferică ridicată, se acoperă cu aglomerări de spori de culoare roz-portocalie. Aceste pete sunt cunoscute sub numele de “urme de deget”. Ţesutul afectat putrezeşte, iar putregaiul progresează în pulpa fructului. Atacul pe frunze nu este tipic: pete brun-negricioase delimitate de o zonă de ţesut galben. Atacul pe rădăcină are o frecvenţă redusă şi se manifestă ca un putregai uscat. De la rădăcină, atacul poate progresa spre colet sub forma unor pete alungite, brun-negricioase, uşor adâncite. În condiţii optime atacul evoluează pe tulpină, determinând uscarea plantelor.
Miceliul ciupercii se dezvoltă în ţesuturile atacate şi este format din hife septate. Conidioforii şi conidiile se formează în lagăre subcuticulare. Conidiile sunt cilindrice, alungite, unicelulare, hialine. Agentul patogen rezistă de la un an la altul sub formă de microscleroţi în sol sau resturile vegetale. Ciuperca poate penetra cuticula nelezată a fructelor.
Temperatura optimă este de 25-27°C, iar umiditatea atmosferică de peste 95%. La temperatura de 27°C atacul evoluează foarte rapid. Agentul patogen preferă solurile uşoare. Propagarea de la o plantă la alta se realizează prin intermediul conidiilor cu ajutorul curenţilor de aer, picăturilor de apă provenite din precipitaţii sau aspersie, unelte şi hainele cultivatorilor.
Măsurile de combatere agrofitotehnice au o importanţă deosebită în prevenirea apariţiei şi limitarea evoluţiei atacului: distrugerea prin ardere a resturilor vegetale infectate, evitarea amplasării culturilor pe terenuri slab drenate, rotaţia culturilor pe 3-4 ani, irigarea pe rigole sau prin picurare, fertilizarea echilibrată a culturilor. Tratamentele cu produse chimice se încep la 2-4 săptămâni după plantare, folosind prin alternare diverse fungicide.