Ienibaharul este un arbore tropical din familia myrtaceae cu flori și fructe dispuse în ciorchini. Prima descriere în literatură a acestui arbore a fost făcută de naturalistul Patrick Browne în anul 1755, în cartea sa „The Civil and Natural History of Jamaică”.
El își are originea în America Centrală și Indiile de Vest. Cristofor Columb a fost cel care a adus planta din Caraibe, crezând că este piper; pentru că păstăile de ienibahar seamănă foarte mult cu niște păstăi mari de piper.
Ceea ce se folosește de la ienibahar sunt fructele care se recoltează necoapte și se usucă. Se apreciază că cea mai bună varietate este cea din Jamaica, țara care produce peste 60% din producția mondială.
Când sunt uscate, fructele de ienibahar devin maronii și cu coaja încrețită. Aroma sa care adună laolaltă aromele mai multor mirodenii, i-a făcut pe englezi să-l numească allspice (toate condimentele).
Chinezii îi spun “bi wei hu jiao”, care înseamnă piper cu o sută de arome. Intrarea în bucătăria românească a ienibaharului, pe ruta Imperiului Otoman, i-a stabilit numele sub care îl cunoaștem în prezent: Enibahar sau Ienibahar (yeni-bahar-mirodenie nouă).
Gustul său poate fi descris drept o combinație între nucșoară, cuișoare, ghimbir și scorțișoară dar cu accente piperate. În comerț ienibaharul se găsește întreg sau măcinat. Dacă este întreg, aroma sa rezistă mai mult timp. În țările de origine, frunzele proaspete sunt de asemenea folosite pentru gătit.