În România, în flora spontană, socul invadează zonele mai umbrite din apropierea cursurilor de apă!

În perioada de vegetaţie socul este pretenţios faţă de temperatură, suportă însă foarte bine temperaturile scăzute din timpul iernii. În zonele de şes, caracterizate prin temperaturi ridicate în timpul verii, suportă semiumbră şi lumină difuză, reducând astfel efectele negative ale deficitului de apă, atât din sol cât şi din atmosferă.

În România, în flora spontană, socul invadează zonele mai umbrite şi din apropierea cursurilor de apă, unde pânza freatică se găseşte în straturile superficiale ale solului. Preferă solurile fertile mijlocii, permeabile, revene şi cu reacţia slab acidă-neutră (pH 5,0-7,0). Solurile necorespunzătoare, sărace în materie organică şi cu pH scăzut se amendează corespunzător prin fertilizare cu îngrăşăminte organice şi amendamente calcaroase (3-5 t/ha) pentru a diminua aciditatea solului cu 1-2 unităţi. Pentru o bună prindere se recomandă plantarea de toamnă. Materialul săditor este reprezentat de butaşi înrădăcinaţi şi fortificaţi. Distanţele de plantare recomandate sunt de 3,5 x 3 m (952 plante/ha). În plantaţiile de soc, în primii ani de la plantare solul se menţine ca ogor negru sau înierbat. Necesarul de apă se suplimentează numai în perioadele de secetă de lungă durată.

Planta se poate conduce ca tufă uşor aplatizată pe direcţia rândului (4-6 tulpini) sau ca pom cu trunchi de 25-30 cm. Imediat după plantare socul se scurtează la 30-35 cm pentru a dezvolta 3-4 tulpini principale. În primăvara celui de-al doilea an se aleg 2-3 tulpini poziţionate simetric (sub formă de vas) care se scurtează cu 1/3 din lungimea lor. Totodată, ramurile strâmbe şi cele slab dezvoltate se îndepărtează. În anul al III-lea se aleg 5-6 tulpini, iar ramurile de schelet (ordinul I) se scurtează cu 3-4 internoduri pentru a stimula garnisirea acestora cu cât mai multe ramuri anuale. Se urmăreşte aplatizarea coroanei prin orientarea tulpinilor principale în direcţia rândurilor. Atunci când se alege conducerea plantelor cu trunchi, în anul I se scurtează tulpina cu 20 cm mai sus decât punctul la care se proiectează coroana; ulterior coroana se formează după acelaşi principiu ca şi în cazul conducerii sub formă de tufă.

În zonele înalte cu exces temporar de umiditate, intervalul dintre rânduri se poate înierba natural pe o fâşie de 2 m. Iarba rezultată în urma cosirii se foloseşte ca mulci pe rândul de plante. De-a lungul rândului de plante pe o fâşie de 0,7 m de o parte şi de alta a plantelor solul se menţine curat de buruieni prin praşile manuale sau mecanice sau se poate mulci.

Socul are cerinţe mari faţă de apă, mai ales în cursul fenofazelor de înflorire şi creşterea fructelor. În plantaţiile pe rod, dozele de îngrăşăminte variază în funcţie de starea de aprovizionare a solului în elemente nutritive. În anii cu producţii mari sau în anii cu accidente climatice apare necesitatea întineririi pomilor. Severitatea acestei tăieri se face în funcţie de gradul de îmbătrânire prematură a pomilor şi poate merge până la lemn de 4-5 ani echilibrând coroana. Tăierile de întreţinere se efectuează în acelaşi moment cu cele de rodire.