Liliacul, cel mai frumos arbust ornamental de primavară!

Liliacul sau Syringa vulgaris L face parte din familia Oleaceae și este unul din cei mai cunoscuți arbori ornamentali de gradină. Ca tufă va avea și 2 metri înălțime, dar ca arbust poate crește și până la 3-4 metri. Iubește deplin soarele – are nevoie de cel puțin 6 ore de soare pe zi, dar se dezvolta acceptabil și în locuri parțial umbrite, cu toate că va fi mai firav, iar ciorchinii nu vor fi la fel de bogați în flori.

Cel puțin la început, când arbustul este mic, trebuie udat regulat, din abundență, mai ales în perioadele secetoase de vară. Liliacul înflorește de obicei spre sfârșitul primăverii iar florile se mențin până înspre vară, dar dacă vremea este caldă el va înflori chiar de la începutul lunilor de primăvară. Liliacul se plantează de obicei toamna, când zilele mai sunt încă suficient de calde ca să nu înghețe peste noapte. Tot atunci se pot înmulți tufele; practic, orice vlăstar despărțit de tufa-mamă are șanse să se dezvolre ca un arbust, dacă este lăsat. În funcție de mărimea lăstarului (de la 1-1,3 m în sus), e posibil să înflorească chiar în primăvara următoare.

Un alt moment bun de plantare sau mutare ar fi primăvara, când încă nu s-au format ciorchinii pe ramuri. Plantat primăvara, liliacul se va dezvolta greu în primul an, ba e posibil să pară că se usucă, motiv pentru care trebuie îngrijit foarte atent. Nu va înflori decât în anul următor. Se sapă în jurul rădăcinii în așa fel încât să se formeze o minge de pământ care să cuprindă rădăcinile. Mingea de pământ cu rădăcini se umezește și se mută lângă locul permanent de plantare, fară a uita să o udăm de câte ori pare că s-a uscat. Se sapă groapa, având grijă să o facem mai mult lată decât adâncă. Pământul trebuie să fie ușor drenabil, în nici un caz lutos. Se aşează rădăcinăaarbustului în mijlocul gropii, se acoperă cu pământ amestecat cu îngrășământ natural și se udă pe parcurs. La final se bătătorește bine pământul, că să nu fie nevoie de un arac sau băț care să îl șuștină.

Liliacul trebuie udat la început de 3 ori pe săptămână, până arată că rădăcinile s-au prins în noul loc. După aceea, poate fi udat numai o dată pe săptămână, când pământul din jurul rădăcinilor este uscat, și mai mult pe timpul verii, când e secetă și umiditatea scăzută. Oricum, odată adaptat locului și pământului în care a fost mutat, liliacul va rezista cu bine secetei. Dacă suferă de sete, frunzele liliacului se ofilesc și se rulează înspre interior. Tăierile de formare la liliac nu sunt asolut necesare, decât dacă doriți ca arbustul sau tufa să aibă o formă anume și se pot face după ce s-au uscat florile.

Tăierile de întinerire sunt obligatorii la arbuștii mai bătrâni pentru a încuraja dezvoltarea lăstarilor tineri și o înflorire abundentă; tăierile de întinerire a liliacului presupun reducerea ramurilor bătrâne la 2/3 din lungime. După ce florile s-au uscat sau toamna tărziu, liliacul poate fi întreținut prin tăieri regulate, menite să îmbogățească coroana tufei sau arbustului, să întinerească planta și să o facă să înflorească în mai mulți ciorchini anul următor. Pentru asta, se înlătură ramurile rupte sau uscate şi vlăstarii prea înalți. Este recomandat ca tăierile să se facă toamna; dacă acest lucru nu este posibil și arbustul este tăiat primăvara devreme, liliacul nu va face prea multe flori în acel an. Pentru ca arbustul să aibă un foliaj cât mai mare, se pot face tăieri și primăvara devreme.

Liliacul are și proprietăți medicinale. În acest scop se recoltează frunzele, din care se prepară infuzie sau comprese[.