Reacţia solului reprezintă proprietatea solului de a se comporta ca un donor sau ca un acceptor de protoni (ioni de H+) prin capacitatea acestuia de a menţine o anumită concentraţie a ionilor de hidrogen (H+) şi de hidroxil (HO–) în soluţia solului. Concentraţia ionilor de hidrogen şi a hidroxililor în faza lichidă a solului determină aciditatea sau bazicitatea acestuia.
Reacţia solului poate fi bazică atunci când acceptă protoni şi acidă atunci când donează protoni, solul reacţionează ca bază care neutralizează acizii sau ca acid care neutralizează bazele. Scăderea pH-ului provoacă scăderea capacităţii de schimb cationic şi creşterea capacităţii de schimb anionic prin adiţionarea de particule încărcate cu sarcini pozitive. Reacţia solului se apreciază după valoarea pH-ului determinat în soluţie apoasă sau în soluţie salină.
Aciditatea este dată atât de ionii de hidrogen aflaţi liberi în soluţia solului (aciditatea actuală), cât şi de ionii de H+ şi Al3+ adsorbiţi (aciditatea potenţială) la suprafaţa particulelor coloidale. Aciditatea actuală dată de activitatea ionilor de hidrogen şi exprimată în unităţi de pH reprezintă indicatorul calitativ în evaluarea reacţiei solului, iar aciditatea potenţială exprimată de aciditatea titrabilă reprezintă parametrul cantitativ al acidităţii din sol.
Alcalinitatea solurilor este des asociată cu salinitatea şi sodicitatea. Pentru a nu apărea confuzii putem defini salinitatea ca o stare determinată de acumularea sărurilor solubile în sol şi apariţia solurilor saline, salinizate. Alcalinitatea este starea determinată de saturaţia cu sodiu a complexului adsorbtiv care prin reacţia cu apa bogată în CO2, generează surse de alcalinitate prin formarea ionilor OH–, consecinţa fiind solurile sodice, alcalice.
Alcalinitatea este însuşirea pe care o are soluţia solurilor saline, alcalice şi saline-alcalice. Intervalul optim pentru pH este caracteristic solurilor neutre (6,8-7,2) sau foarte slab acide (6,3-6,8); plantele nu se pot adapta la valori ale pH-ului sub 4,3 sau peste 8,4. Cantitatea de calciu şi magneziu, forme schimbabile, scade la un pH<4, foarte puternic acid şi creşte solubilitatea aluminiului, fierului, borului şi manganului, care pot avea efect toxic pentru plante.
Din punct de vedere al nutriţiei plantelor, pH-ul are implicaţii directe asupra mobilităţii şi accesibilităţii elementelor nutritive în sol. Dacă reacţia soluţiei solului este bazică, în prezenţa calciului şi magneziului schimbabil se formează săruri mai puţin solubile, ca fosfatul secundar de calciu, CaHPO4, sau fosfatul terţiar de calciu, Ca3(PO4)2. De asemenea, compuşii fierului, manganului şi zincului trec sub forme greu solubile, mai puţin accesibile pentru plante. Din această cauză o serie de culturi manifestă semnele insuficienţei acestor elemente.