Relaţia dintre elementele minerale din compoziţia solului

Cultivarea plantelor agricole nu poate fi concepută fără prezenţa solului – principalul mijloc de producţie în agricultură, o adevărată avuţie naţională şi suportul material pentru plante. Solul constituie o resursă inepuizabilă a mediului, o adevărată fabrică de producere a substanţelor nutritive, un uriaş acumulator de energie potenţială.

În anumite situaţii, mineralele din compoziţia solului se pot potenţa sau bloca reciproc, astfel că absorbţia lor de către plante devine deficitară şi apar probleme în creştere şi dezvoltare.

Între azot şi potasiu este o relaţie antagonică, în sensul că dacă e prea mult azot, se absoarbe mai puţin potasiu. Această relație este valabilă pentru nişte probleme evidente, fără a intra în detalii de temperatură sau umiditate. În general potasiu trebuie să fie de 1,5 până la chiar 2,5 ori mai mult decât azotul, în anumite fenofaze. Antagonismul azot-potasiu este pus în evidenţă de sistemul de fertilizare practicat de unii care preferă azotul pentru că este mai ieftin. Pentru aprovizionarea cu potasiu, ar trebui să se folosească azotat de potasiu, mai scump decât azotatul de amoniu.

Relaţia azot-fosfor este una de potenţare: azotul facilitează absorbţia fosforului. Azotul sub formă de nitrat acidifică zona în care e aplicat şi favorizează solubilizarea fosforului.

Între fosfor şi potasiu este un antagonism reciproc. Dar raportul dintre elemente într-un îngrăşământ nu se face în funcţie de relaţia dintre ele, ci în funcţie de rata de absorbţie a elementelor minerale, de rata de spălare (azotul se spală mai uşor), în funcţie de fixarea lor în sol. Într-un calcul pentru necesarul de fosfor la o fertilizare de bază, se ţine cont de faptul că doar 25% este folosit de plantă (de ex. 100 kg P2O5 s.a. înseamnă 500 kg superfosfat). Cea mai mare parte din el se fixează în pământ (retrogradează) sub o formă insolubilă. Reacţionează cu calciu şi formează fosfat tricalcic insolubil. De aceea, unul din obiectivele amelioratorilor este să creeze soiuri sau hibrizi ale căror rădăcini să aibă o asemenea reacţie în sol, încât să dizolve acest fosfat tricalcic.

La noi în ţară sunt probleme mari în cu calciul (Ca). Deşi se găseşte în sol, sunt mulţi factori care blochează absorbţia lui. Calciu are un rol foarte important în reţinerea apei în fruct şi frunze, în permeabilitatea membranei celulare unde se fixează sub formă de pectinat de calciu. Dacă se dorește să se obţină un fruct de roşie mai greu trebuie să se fertilizeze cu calciu. În lipsa lui, apare putregaiul apical. El este transportat odată cu apa. Dacă apă este şi calciu nu, vârful acela de creştere putrezeşte. De regulă, calciul vine oricum cu apa. Deficitul de calciu apare pentru că apa nu este asigurată la optim: ori prea multă şi rădăcinile se blochează, ori prea puţină sau aplicată la intervale prea mari. Trebuie reţinut că plantele se hrănesc în principal prin rădăcini. Fertilizarea foliară se face de regulă pentru completare. În exces, calciul poate bloca absorbţia de magneziu sau zinc. De asemenea calciu poate bloca şi potasiul.

O altă problemă la noi este molibdenul (Mo). Dacă terenul este acid nu se absoarbe, afectează sinteza clorofiliană (adică reducerea nitratului, care e preluat ca NO3, dar planta îl reduce la NH4 pentru a-l introduce în lanţurile de aminoacizi, pe baza unor enzime care conţin molibden).  Trebuie precizat că, legumele nu prea se fac pe terenuri acide. Dintre ele, conopida e foarte sensibilă la lipsa de molibden, care se poate manifesta pe o perioadă scurtă din diverse motive, mai ales în solarii unde se dă azot mult, şi dacă pH-ul este slab acid (6-6,5) şi scade sub 6. În acest moment molibdenul e blocat şi frunzele se răsucesc sub formă de şiret. Se poate remedia carenţa cu un foliar, dar aplicat imediat. Molibdenul poate fi blocat de mangan (Mn) şi de fier (Fe), dar fosforul stimulează absorbţia lui.Molibdenul are cu azotul are o relaţie de stimulare reciprocă.

Borul (B) este extrem de important, în special pentru speciile solanancee, pentru că are un rol foarte important în sinteza acizilor nucleici, iar împreună cu fosforul asigură o stare energetică foarte bună florilor, stimulează o legare mai bună, în special la soiurile timpurii, când nici lumina nu ajută prea mult. În schimb, azotul în cantitate mare blochează absorbţia borului.

Un antagonism clasic: potasiul blochează magneziul (Mg). La tomate, când fructele încep să crească, trebuie mărită doza de potasiu. Înainte de începerea coacerii fructelor se mai măreşte odată. În acest context pot apărea probleme cu magneziul. Deseori, mai ales la declinul culturii, este greu de identificat carenţa de magneziu. Acesta se manifestă  în general  sub formă de marmorări pe frunze. Carenţa de potasiu este asemănătoare, dar pleacă de la bază. Dacă însă, la marginea solarului sau parcelei, rândurile sunt mai afectate, înseamnă că există o carenţă de magneziu, pentru că acolo, având mai multă lumină a fost o activitate fotosintetică mai intensă şi magneziu s-a consumat.

În ceea ce privește fierul, dacă apa de irigare are un conţinut mare, solul capătă o culoare roşiatică de la oxizii de fier. Aceşti oxizi formează cu fosforul un complex insolubil, dar cu irigarea prin picurare se poate controla fenomenul. Trebuie precizat că o cantitate mare de fier, măreşte potenţialul oxido-reducător în plantă şi intensifică o serie de reacţii metabolice.