Autor: Dr. Ec. Ancuța MARIN, ICEADR București
Ricinul este o plantă oleaginoasă ce aparține familiei „Euphorbiaceae”, specia „Ricinus”. Originea numelui este latinească și înseamnă căpușă. Planta este originară din Etiopia unde se cultivă ca plantă perenă ce crește până la înălțimea unui arbore (10-12 metri înălțime), având o coroană bogată. Semințele de ulei de ricin au fost găsite în mormintele egiptene în jurul anului 4.000 î.Hr. Ricinul se cultivă în principal pentru semințele bogate în ulei, existând peste 3.000 de produse prelucrate industrial din ulei de ricin.
Uleiul de ricin este utilizat în industria pielăriei, în industria vopselurilor, în industria textilă, în industria farmaceutică și cosmetică, în industria cauciucului. Produsele secundare sunt ștorurile pentru hrana animalelor, frunzele ce sunt utilizate ca hrana pentru cresterea viermilor de matase, tulpinile ce sunt utilizate pentru fabricarea hârtiei, a plăcilor aglomerate și a altor produse din celuloză, precum și în industria textilă (funii, sfoara, saci, saltele). Ricinul este o bună plantă meliferă și o frumoasă plantă ornamentală, coloritul frunzelor variild de la verde închis la roșu. Tehnologiile dezvoltate în ultimii ani sintetizează uleiul de ricin pentru a fi folosit ca biocombustibil. El poate deveni o alternativă viabilă financiară şi ecologică a motorinei obţinute din petrol.
Ricinul are o arie de răspândire extinsă, fiind cuprinsă între paralele 400 latitudine sudică şi 400 latitudine nordică. În zonele temperate, ricinul are un comportament diferit, ca plantă anuală, cu creştere şi ramificare continuuă. Fiind o plantă cu origini tropicale și subtropicale, ricinul are cerințe ridicate față de căldură și umiditate (temperatura medie peste 20℃ și precipitații de 200-300 mm repartizate uniform).
Semințele de ricin conțin 22-25% coji, 14-18% proteină, 15-17% substanţe extractive neazote, 15-18% celuloză şi 3% cenuşă. Seminţele de ricin conţin o proteină toxică şi un alcaloid (ricinina), elemente toxice dacă nu sunt preparate termic, fiind mai periculoase decât cianura sau veninul de șarpe. Plantele de ricin acumulează cantităţi mari de plumb, în special în rădăcini, comportându-se ca un fito-extractor pentru acest metal.
Cultura ricinului prezintă numeroase avantaje din punct de vedere economic și agronomic. Ciclul de producție este scurt, este bună premergătoare pentru grâu, orz, mazăre, fasole, soia, sfeclă de zahăr, lucernă și porumb. Ricinul are plasticitate ecologică ridicată, prezentând un grad mare de adaptabilitate. Aceste plante nu intră în competiţie cu cerealele sau alte plante de cultură, putându-se cultiva pe soluri diverse. Este o plantă rezistentă la secetă atmosferică şi pedologică, suportând bine solurile cu grad mai ridicat de salinitate și alcaline. De asemenea, se poate cultiva și în zonele mai intens poluate. Când este cultivat în rotația culturilor, ricinul crește fertilitatea solului și protejează solul de dăunătorii solului, cum ar fi viermii de sârmă, larvele de gândaci etc.
Producția variază, în funcție de condițiile pedoclimatice și de sistemul de cultură, între 500 – 1.800 kg/ha, dar în condiții de irigare poate ajunge la 2.000 – 2.500 kg/ha. Semințele de ulei de ricin conțin 40–55% ulei, un potențial foarte mare în comparație cu alte culturi de oleaginoase mai frecvent utilizate: soia: 15–20%, floarea soarelui: 25–35%, rapiță: 38–46% și palmier: 30–60%. În plus, costul plantației de ricin poate fi cu 50% mai mic decât costul de plantare a rapiței. Randamentul în semințe al capsulelor este mare putând ajunge la 62 – 63%, mult mai mare decât la rapiță. Acest lucru se reflectă în stoparea vegetaţiei odată cu căderea primelor brume timpurii de toamnă și în crearea unor soiuri de ricin mai timpurii cu limitarea gradului de ramificare. Soiurile nou create au permis extinderea ariei de răspândire a ricinului peste limita de 400 latitudine nordică.
Fiind o plantă cu origini tropicale și subtropicale, ricinul are o arie de răspândire extinsă, fiind cultivată în țări de pe patru continentele. 77% din suprafețele cultivate cu ricin sunt concentrate în Asia, apoi în Africa și America de Sud. Țara cu cea mai mare suprafață medie cultivată cu ricin este India, aceasta reprezentând 62,32% din suprafața mondială.
A doua mare producătoare de ricin este China, aceasta deținând 12,73% din suprafața mondială cultivată. Schimbând continentul, pe locul trei regăsim Brazilia cu o suprafață medie reprezentând 9,45% din suprafața mondială cultivată cu ricin. Prima producătoare din Africa, Mozambicul, care deține 9,21% din suprafața mondială cultivată cu ricin. Astfel, primele patru țări ca suprafață cultivată cu ricin însumează 1.356.729 ha (93,69%). Calamitarea culturii în una din aceste țări, în special în primele două clasate, răsfrângându-se negativ asupra întregii producții mondiale. Când sunt veri secetoase se pretează la irigații.
România este situată de-a lungul paralelei de 450 latitudine nordică și reprezintă limita nordică de extindere a speciei. Județele cu condiții favorabile culturii ricinului (Timiș, Arad, Olt, Teleorman, Giurgiu, Călărași, Ialomița, Buzău, Brăila, Tulcea și Constanța) sunt situate în vestul și în sudul țării, unde suma temperaturilor medii anuale este mai mare de 3.5000C, iar precipitațiile însumează în intervalul mai-septembrie, în zona sudică, cca 220 – 275 mm și 28 – 300 mm în zona vestică a țării. Începând cu anul 2000, în România cultura ricinului a dispărut.
Ricinul este o plantă oleaginoasă nepretențioasă, ce crește foarte bine în condiții tropicale și oferă producții mari de ulei, dar necesită, totuși, o cantitate mare de muncă manuală. Prin urmare, este o cultură potrivită pentru structurile agricole mai puțin mecanizate sau automatizate, ducând la îmbunătățirea condițiilor de viață ale micilor fermieri, precum și la furnizarea de energie ecologică în scopuri multiple. În Brazilia, de exemplu, din 2004, au implementat un program privind producerea uleiului vegetal din ricin, destinat să încurajeze utilizarea biocombustibililor, lupta împotriva sărăciei prin reducerea poverii fiscale asupra micilor producători și crearea de locuri de muncă pentru 250.000 de familii de țărani.
Biodieselul evoluează pentru a fi unul dintre cei mai folosiți biocombustibili pentru înlocuirea parțială a motorinei pe bază de petrol, mai ales în ultimii ani. Cele mai utilizate materii prime pentru producția de biodiesel sunt uleiurile vegetale. Rezultatele experimentelor au arătat că biodieselul din ulei de ricin, ar putea crește vâscozitatea amestecurilor diesel și biodiesel fiind potrivit pentru utilizare la temperaturi extreme, de iarnă. Deoarece uleiul de ricin este foarte higroscopic, conținutul de apă poate fi mai mare decât este de dorit. Pentru a depăși astfel de probleme, utilizarea sa în amestec cu petrodiesel s-a dovedit eficientă, și anume într-un amestec de 10%, pentru a asigura specificațiile din standarde.
Chiar dacă uleiul de ricin este necomestibil, este de mult timp un articol comercial. Acest lucru se datorează, în mare măsură, versatilității lui. Achiziționarea de strategii de utilizare și extinderea comerțului cu ricin pe noi piețe ar favoriza dezvoltarea comerțului cu ulei de ricin.
Cererea de ulei de ricinpe piaţa mondială este imensă, în continuă creştere, majoritatea ţărilor cu industrie dezvoltată făcând importuri masive din ţările cultivatoare de pe toate continentele. Se preconizează ca cererea de ulei de ricin să ajungă la 1,5 milioane tone anual, cantitate pentru care este necesară o producţie de ricin de 3-3,5 milioane tone. Uleiul de ricin este mai mult decât o simplă materie primă la mare căutare de către industriile farmaceutice și chimice. Folosirea lui ca biocombustibil face ca cererea să fie crescătoare. Din motivele enunţate mai sus, uleiul de ricinul este considerat cel mai promiţător substituent vegetal al petrolului. În prezent, multe ţari şi-au schimbat optica şi privesc ricinul ca o cultură strategică. Cât va dura oare până când fermierii noștri vor conștientiza potențialul acestei culturi și vor începe să îl cultive iar în România?