Stabilirea sistemului de fertilizare contribuie la mărirea producţiei!

Folosirea raţională a îngrăşămintelor se bazează pe cunoaşterea principiilor nutriţiei minerale a plantelor agricole, a legităţilor care guvernează procesele de creştere şi dezvoltare, coroborate cu condiţiile edafice şi factorii de mediu. Utilizarea îngrăşămintelor se face cu scopul optimizării condiţiilor de nutriţie în vederea sporirii materiei organice şi a realizării unor producţii maxime economice, cu indici calitativi superiori, fără a slăbi rezistenţa plante­lor la atacul de boli şi dăunători. Fertilizarea echilibrată necesită cunoaşterea cerinţelor fiecărei specii (soi, hibrid) faţă de factorii de mediu precum şi chimismul solului, modul în care reacţionează plantele cultivate la îngrăşăminte în raport cu poten­ţialul genetic productiv.

Sistemul de fertilizare trebuie să cuprindă ordinea în care se aplică anual şi pe o rotaţie completă (sau în afara rotaţiei pentru plantele care nu intră în asolament – pomi, vii, păşuni şi fâneţe), îngrăşămintele organice, minerale şi amendamentele, coordonată cu particularităţile biologice ale fiecărei plante, cu însuşirile solului, cu măsurile agrotehnice şi condiţiile economice, stabilindu-se dozele, rapoartele NPK şi metodele de aplicare a îngrăşămintelor pentru fiecare solă şi cultură în parte.

Din cauza condiţiilor pedoclimatice foarte variate, a culturilor de câmp şi a volumului recoltei, pentru sporirea producţiei se impune un sistem dife­renţiat de fertilizare în raport cu specia, vârsta, soiul, hibridul, cu cerinţele schimbătoare ale nevoilor plantei în cursul perioadei de vegetaţie, lungi­mea perioadei de lumină şi condiţiile de sol, astfel că pe unul şi acelaşi sol, în raport cu recolta, care urmăreşte să se obţină la una şi aceeaşi plantă cantitatea şi epoca de aplicare a îngrăşămintelor se schimbă.

Executarea la timp şi în bune condiţii a lucrărilor solului (arătura, pregătirea patului germinativ), de însămânţare a culturilor (epocă optimă, densitate), de întreţinere şi de combatere a bolilor, dăunătorilor şi buruienilor, de irigaţie, măreşte eficienţa îngrăşămintelor. Însuşirile fizico-chimice bune ale solului, conţinutul în humus, gradul redus de îmburuienare şi starea generală culturală bună, măresc coeficien­tul de acţiune al îngrăşământului. Datorită condiţionării reciproce a dife­ritelor măsuri care contribuie la mărirea producţiei, la rândul lor îngrăşămintele sporesc eficienţa celorlalte măsuri din tehnologia de cultură.