Influența aerului asupra creșterii și dezvoltării plantelor

Compoziţia aerului din sol din punct de vedere calitativ este aceeaşi ca şi cea a aerului atmosferic. Dar din punct de vedere calitativ, proporţia diferitelor componente gazoase din aerul solului nu este aceeaşi ca cea din aerul atmosferic. Astfel, în aerul solului, dioxidul de carbon şi amoniacul se află în proporţie mai mare datorită descompunerii materiei organice de către microorganisme, proporţia de oxigen este mai mică, iar celelalte componente rămân practic în aceeaşi proporţie ca şi în aerul atmosferic. Oxigenul în sol în mod normal se găseşte în proporţie de 18-19%, dar el poate să scadă la 16%, iar în unele cazuri sub această limită.

Cantitatea de CO2 din sol este aproximativ de zece ori mai mare decât în aerul atmosferic (0,3%), dar proporţia lui poate creşte mult mai mult. Aerul influenţează procesele metabolice ale plantelor prin componentele sale şi în primul rând prin oxigen şi dioxidul de carbon, apoi prin azot şi amoniac. În sol oxigenul are rol începând cu germinaţia seminţelor, apoi în respiraţia radiculară şi a altor organe subterane, în oxidarea părţii aeriene a solului, fiind, de asemenea, indispensabil pentru diferite grupe de microorganisme din sol etc. Rădăcinile crescute în soluri aerate sunt mai lungi, mai deschise la culoare, prezintă un număr mai mare de peri radiculari favorizându-se astfel o aprovizionare mai bună a plantelor cu elemente nutritive şi cu apă.

În solurile cu oxigen puţin, rădăcinile sunt mai groase şi mai scurte, mai închise la culoare şi cu un număr mai redus de peri radiculari. Oxigenul din sol este necesar şi pentru dezvoltarea bacteriilor aerobe nitrificatoare, care oxidează amoniacul şi îl transformă în nitraţi. Unele bacterii, ca Azotobacter şi unele specii de Rhyzobium, fixează azotul liber din aer şi au nevoie de un mediu bogat în oxigen. În solurile slab aerate predomină descompunerea anaerobă, din care rezultă CH4, H2S, aldehidă  glicolică, aldehidă lactică şi alţi compuşi săraci în oxigen care sunt vătămători pentru plante. Dioxidul de carbon este absorbit de plante prin toate organele verzi şi prin rădăcini.

Aerul atmosferic primeşte cantităţi mari de CO2 care rezultă prin descompunerea materiei organice din sol, cantitate care este corelată cu intensitatea activităţii microorganismelor. Pe terenurile cultivate se elimină mai mult CO2 deoarece la CO2 degajat prin activarea microorganismelor se adaugă şi CO2 rezultat din respiraţia rădăcinilor. Amoniacul în aerul solului se găseşte în cantităţi ceva mai mari decât în atmosferă, ca urmare a descompunerii materiei organice proteice. Amoniacul este oxidat de către bacteriile nitrificatoare şi transformat în nitriţi apoi în nitraţi sau azotaţi, aceştia din urmă constituind hrana de bază pentru plante.

Între sol şi atmosferă are loc un permanent schimb de gaze. Primenirea aerului din sol numai prin procese naturale nu este suficientă. Din această cauză trebuie să se folosească mijloace agrotehnice de îmbunătăţire a regimului de aer din sol. Toate lucrările solului prin care se afânează stratul arabil precum şi măsurile de îmbunătăţire a structurii solului contribuie la schimbul de aer dintre sol şi atmosferă.

Măsuri mai energice de primenire a aerului se impun pe solurile grele, care se tasează repede şi formează crustă. Pe terenurile cu exces de umiditate se execută lucrări de drenare şi de evacuare a apei; pe terenurile umede, aplicarea corectă a sistemelor de lucrare a solului, a îngrăşămintelor organice, evitarea tasării solului prin trecerea repetată cu mijloacele mecanice, sunt măsuri care contribuie la o bună aeraţie a solului.