Studiu privind piața cărnii de oaie

Dr. Ec. Ancuța Marin, Dr. Ing. Rodica Chetroiu, Ing. Lidia Iurchevici

Având în vedere apropierea Sărbătorilor Pascale, precum și tradiția legată de consumul de carne de oaie și de miel în special în această perioadă, care determină o creștere a cererii pe piața internă, studiul de față vine în întâmpinarea celor interesați cu informații referitoare la numărul de exploatații de ovine din țara noastră și structura lor dimensională, date privind efectivele de animale, producția internă de carne de oaie, informații privind costurile de producție la nivelul anului 2019, importul și exportul, cererea și oferta, prețul de valorificare a cărnii de ovine, în perioada 2014-2019.

Studiul de față este cuprins în Programul intern de cercetare al ICEADR pe anul 2020 și este subvenționat de la bugetul de stat. La 30 aprilie 2019, în România existau 338.371 exploatații de ovine, cu 50.507 mai multe ca număr față de anul 2018, ceea ce înseamnă o creștere de 17,5%. Acestea totalizau 10,6 milioane capete ovine, cu 611.000 capete mai multe decât anul anterior (+6%). Cele mai multe exploatații de ovine sunt cele din categoria ”sub 10 capete”, dar cele mai multe ovine sunt în categoria ”201-500 capete”. Mărimea medie a fermei de ovine, pe total țară, este de 31,34 capete. Cea mai mare pondere a numărului de exploatații de ovine se regăsește în categoria ”sub 10 capete” (64,82 %), urmată de categoria 11-20 capete, (14,03%). Fermele cu peste 500 capete ovine reprezintă doar 0,87% din numărul total de ferme de ovine pe țară. Cea mai mare pondere din punct de vedere al numărului de capete se regăsește în categoria 201-500 (24,48%), urmată de categoria peste 500 de capete (20,27%), iar cea mai mică pondere se regăsește în categoria 11-20 capete (6,42%).

Conform datelor de la Institutul Național de Statistică, evoluția numerică a efectivelor de ovine indică o sporire continuă a acestora începând cu anul 2014, până în 2019, de la 9.518 mii capete, la 10.359 mii capete. Media efectivelor de ovine pe perioada analizată 2014-2019 a fost de 9.953,3 mii capete, urmând un ritm mediu anual de creștere de 1,71% și înregistrând un coeficient de variație mediu de 2,7% (Graficul 1).

Dinamica producției de carne de ovine indică o creștere continuă de la un an la altul, în intervalul 2014-2019, de 11,3%, de la 107 mii tone, la 127,2 mii tone. Activitățile de promovare a cărnii de oaie au condus la o orientare a crescătorilor în direcția producției de carne de ovine, dar și a consumatorilor pentru o readucere a acestui produs în rândul preferințelor de consum (Graficul 2).

Media producției de carne de ovine în intervalul 2014-2019 a fost de 115,055 mii tone, urmând un ritm anual de creștere de 3,38%, cu o abatere standard de 6,25 mii tone față de medie și înregistrând un coeficient de variație mediu de 5%. Producția internă de carne de ovine a avut o tendință de creștere continuă în intervalul 2014-2019, ajungându-se la finele perioadei la o sporire cu 17,8% a acesteia.

Importurile au variat pe parcursul perioadei, dublându-se cantitativ, mai mult pe seama animalelor vii importate. Exporturile au crescut continuu, constând în majoritate în animale vii, ajungându-se în 2019 la 55,8 mii tone, din care 46 mii tone în viu. Astfel, oferta de carne de ovine pe piața internă a scăzut drastic, de la 14,8 mii tone la 2,7 mii tone (-81%). (Graficul 3).

La carnea de ovine, din totalul cheltuielilor de producție, cheltuielile variabile reprezintă 92,3%, iar cheltuielile cu forța de muncă ocupă 6,1%. În cadrul cheltuielilor variabile, ponderea cea mai mare o dețin cheltuielile cu furajele, de 50%, urmate de materialul biologic, cu aproximativ 40% (Graficul 4).

Costul de producție la carnea de ovine s-a situat în jurul valorii de 6,99 lei/kg în viu, iar prețul mediu de valorificare la poarta fermei a fost de 7,34 lei/kg în viu. Pentru carnea de ovine, mediile calculate pentru prețurile de producție sunt cuprinse într-o plajă mai puțin amplă.

La nivelul UE, de exemplu, media prețurilor calculate a fost cea mai mare în Belgia, de 2.971,6 $/tonă în viu, în timp ce în Polonia a fost doar de 1.929,4 $/tonă în viu (aproximativ 65% din prețul de producție în Belgia). România se situează pe penultimul loc dintre țările analizate, din acest punct de vedere, prețul de producție variind între 2.681,3 $/tonă în viu, în 2014 și 1.727,3 $/tonă în viu, în 2017 (Graficul 5).

În acest sector, problemele privind desfacerea cărnii și sezonalitatea privind consumul autohton de carne de oaie, îi determină pe fermieri să renunțe la oierit. Crescătorii din nordul ţării susțin că exportul în Grecia şi Italia se face numai primăvara, pentru că în aceste ţări se solicită carcase mici, de 5-12 kg. În țările arabe, sunt cerute carcase mari, disponibile tot timpul anului, dar este greu de asigurat ritmic cantităţile solicitate. Pentru a îmbarca în avion 18 tone de carne de oaie este nevoie de 47 de tone de carne în viu, arabii fiind interesați doar de carcasă, fără cap.

La nivel național, nu este dezvoltată o piaţă a cărnii de oaie, nefiind o carne solicitată de către consumatorii români în timpul anului, ci numai în perioada Sărbătorilor Pascale. Crescătorii de animale susţin și faptul că preţurile de achiziţie la abatoarele acreditate pentru comerţ extern în Uniunea Europeană sunt mici în raport cu cerinţele solicitate la achiziţia animalelor şi preferă să rămână cu animalele în stână. Se pune problema necesității unor abatoare autorizate pentru ovine, cu o capacitate mare de sacrificare, prelucrare primară şi refrigerare, precum și problema transportului spre ţările arabe. În acest context, este necesară asocierea crescătorilor de ovine şi caprine la nivel național, regional şi judeţean. Oierii reclamă și alte probleme, cum ar fi: cheltuielile mari pentru producerea laptelui şi a cărnii de ovine din cauza productivității reduse din sector; lipsa investiţiilor, în special în infrastructura de bază, producţii mici şi valorificarea/desfacerea slabă a producţiilor obţinute.

În concluzie, considerăm că este necesară elaborarea unor politici sectoriale de sprijin, prin colaborarea factorilor decidenți cu asociațiile crescătorilor din sector, care să aibă la bază cunoașterea nevoilor din sectorul de ovine și care să găsească împreună soluții atât la problemele legate de partea de producție, cât și la cele privind valorificarea produselor pe piețele interne sau externe.