Tehnologia de obţinere a răsadurilor altoite implică următorii paşi: însămânţarea portaltoiului, însămânţarea altoiului, altoirea şi formarea calusului, iar apoi transferul răsadurilor din tunelul de calusare în spaţiul de creştere. Data semănatului altoiului, comparativ cu cea a portaltoiului, se realizează pe baza unui test de germinaţie. Perioada optimă pentru altoire este atunci când tulpina portaltoiului şi a altoiului sunt relativ egale în grosime. Diametrul ideal, la ambele plante, este de 1,5 cm. Deosebit de important în efectuarea altoirii este realizarea fuziunii vasculare între altoi şi portaltoi, printr-o tăietură care să maximizeze suprafaţa de contact dintre cele două plăntuţe. După alipire, plantele sunt trecute într-un spaţiu numit tunel de calusare, ferite de lumina soarelui, în care se asigură condiţiile optime (23-25OC, maxim 28OC şi 90-100 % umiditate atmosferică). Transplantarea răsadurilor altoite în cuburi se poate realiza la 9 -10 zile de la altoire.
Înaintea plantării, tăviţele cu răsad se introduc într-un vas cu apă pentru 1-2 ore în vederea creşterii gradului de turgescenţă al plantelor. Răsadurile se introduc în sol astfel încât punctul de altoire să fie deasupra nivelului solului cu 1-2 cm. Densitatea recomandată este de 18.000 plante/ha (cca. 50% din densitatea/ha a unei culturi de vinete nealtoite), respectiv 18 plante pe tronsonul de seră, cu 3 rânduri la 90 cm între rânduri şi 60 cm între plante/rând. Pentru fiecare plantă se leagă câte 2-4 aţe de susţinere, în funcţie de tipul de conducere (2 – 4 braţe). Este necesară urmărirea îndeaproape a regimului de fertilizare şi aprovizionarea constantă a solului cu apă la nivelul a 70 – 75% din capacitatea de câmp.
Dintre avantajele folosirii plantelor altoite se pot enumera următoarele: toleranţă/rezistenţă la boli şi dăunători de sol (Verticilium spp., Fusarium spp., Meloydogine spp., Cladosporium fulvum a,b,c,d,e), creşterea randamentului la unitatea de suprafaţă, dobândirea unor caractere de rusticitate prin creşterea vigorii plantelor și nu în ultimul rând o rezistenţă ridicată la stresul hidric şi la un grad mai mare de salinitate a solului.