Cultura nucului – soiuri autohtone sau străine?

Nucul cultivat prezintă unele restricţii privind factorii de relief şi climă. În ultima perioadă, cultivatorii sunt puşi în situaţia de a alege soiuri autohtone sau soiuri din import, mai mult sau mai puţin aclimatizate.

Relieful este un factor cu potenţial restrictiv ţinând seama de panta terenului, gradul de fragmentare, nivelul de fertilitate al solului etc. Terenurile cu pantă de peste 10-12%, cu toate deficienţele lor, nu pot servi pen­tru realizarea de plantaţii de nuci cu perfor­manţe productive şi cu rentabilitate eco­nomică. Sunt de preferat terenurile plane sau cu pante de până la 10%, cu condiţia realizării unui nivel ridicat de mecanizare a lucrărilor. Solul este unul dintre factorii care pot deveni restrictivi pentru realizarea unei plantaţii de nuc cu rentabilitate ridicată.

Deşi se întâlneşte sporadic pe majori­tatea tipurilor de sol, nucul solicită unele caracteristici definitorii ale solului, pentru o cultură rentabilă. Caracteristicile restrictive, chiar limita­tive ale solului pentru o cultură reuşită de nuc se referă la: adâncimea de explorare a sistemului radicular trebuie să fie de 1,0-­1,5 m (peste 50% din rădăcini se situează între 20 şi 120 cm); conţinutul de glucide cu carbonat de calciu activ în zona rădăcinilor să nu depăşească 10%; pH favorabil este de 6,0-7,5, peste aceste limite apar probleme de toxicitate (la nivel alcalin se produce acumu­lare de Ca, Na, iar la nivel acid de Mn); nivelul apei freatice trebuie să se situeze sub adâncimea de 2,5-3,0 m.

Varietăți româneşti adaptate la mediu

Cele mai căutate sunt soiurile Valrex, Valcris, Valcor, Valmit, Valstar, Unival. De exemplu, Valrex este precoce şi are con­stanţă în fructificare. Maturarea fructelor se produce în prima decadă a lunii septem­brie. Pentru calitatea fructelor sale, pro­ductivitate şi comportare la factorii de mediu este recomandat pentru cultură, în toate zonele, în condiţii de irigare. Soiurile autohtone sunt adaptate la condiţiile de mediu, la climatul temperat continental. Sunt rezistente la temperaturi scăzute. De asemenea sunt rezistente la boli, în special la cele mai cunoscute, bacterioza şi antracnoza.

Dacă vorbim de hibrizi naturali sau ar­tificiali, aceştia intră târziu şi foarte târziu pe rod, la 10-12 ani de la plantare. În schimb, prin înmulţire clonală se produce un material săditor care este în stare să formeze fructe încă din pepinieră. Acest lu­cru se întâmplă pentru că pomii nu trec prin stadiul de juvenilitate şi pot fructifica încă din anul doi. Producţia devine rentabilă din anul 5 sau 6. Se poate obţine uşor o pro­ducţie de 2,5-3 tone/ha. Soiurile româneşti sunt varietăţi cu fructificare terminală.

Soiurile străine sunt mai productive

Soiurile străine prezintă o fructificare laterală, acest lucru determinând producţii de 4-7 tone la hectar. Ale­gerea soiurilor franțuzești de către pomicultorii români se datorează: producţiei mari pe pom, intrării pe rod foarte repede (doar trei ani de la momentul plantării) şi calităţii fructelor (miez plin, galben auriu, coajă subţire, pro­centul de miez fiind de peste 52%). Însă există şi un neajuns. Adaptabilitatea la condiţiile de climă şi sol din ţară nu este foarte bună.

Densitatea de pomi raportată la uni­tatea de suprafaţă se stabileşte în funcţie de calitatea solului și de disponibilităţile fi­nanciare. Cele mai utilizate distanţe de plantare sunt 7/6 m şi 9/8 m. Se recomandă stabilirea unei densități mai mici pe solu­rile bogate în humus. Explicaţia este sim­plă, pomii cresc mult şi ajung să se um­brească reciproc, dacă distanţele de plan­tare sunt mici.